Chiar dacă formal este un instrument al democrației (dar să nu uităm că toate democrațiile sunt compromise cu propriile unelte), moțiunea de cenzură care a dărâmat Guvernul condus de Ilie Bolojan nu este un simplu episod al așa zisei lupte politice. Este o radiografie crudă a felului în care România își sabotează singură șansele, aruncându-se recurent, de fiecare dată când are de ales, în brațele celor care o păgubesc.
A fost cea mai scumpă moțiune de cenzură din istoria României. În mai puțin de două săptămâni, întovărășirea PSD-AUR, vehement negată de ambele grupări înainte ca amândouă s-o fi dat pe față, ne-a costat deja miliarde. Numai în două săptămâni, BNR a cheltuit 2,2 miliarde euro pentru a frâna slăbirea leului. Moțiunea a provocat, de asemenea, devalorizarea companiilor românești, pe care pretind cu nemărginit cinism că le apără, a urcat costurile împrumuturilor, dar mai ales a arătat că România nu mai este de încredere, că și-a pierdut direcția pe care a urmat-o, de nevoie, mult prea puțin. E nota de plată, care se va majora pe zi ce trece, a unui sistem care a reacționat violent atunci când cineva a încercat să-l schimbe.
Ilie Bolojan nu a fost un premier comod. Nici pentru adversari, nici pentru „parteneri”, nici pentru electorat. Este un ins auster (în primul rând cu el însuși), muncitor, sobru, tenace, un tip de politician care, în loc să vândă iluzii, a spus adevăruri dureroase. A tăiat, a explicat, a insistat. A intrat acolo unde, de trei decenii și jumătate, toți s-au oprit: la speciali, la sinecuri, la companiile de stat pe care „rozătoarele” le devalizează de decenii, la risipa endemică. Și de aici i-a venit pedeapsa.
În politica noastră balcanică, un astfel de om nu este respectat, ci detestat, urât cu pasiune. Un tip care nu face jocuri, nu creează și nu agreează rețele, care nu promite imposibilul, a fost un „corp străin” în politica noastră, veselă și falimentară. Încă de la început, a fost un accident: un administrator eficient și onest într-un sistem conceput și cultivat ca să întrețină hoția și să reproducă ineficiența.
De la bun început, Guvernul Bolojan a fost un Guvern provizoriu, iar Bolojan un premier de sacrificiu. Nimeni nu și-a dorit să-și asume funcția anul trecut, într-un moment în care deficitul explodase, iar amenințările - de la pierderea fondurilor europene până la retrogradarea economică - erau cât se poate de reale. Când România, fiind în procedură de infringement pentru deficit excesiv, CE era gata să oprească alocările, când agențiile de rating erau gata să ne pună la junk (nu uitați ce avertismente au dat cu privire la momentul „rotației” privind un premier PSD!). Când astea la un loc ar fi însemnat încetarea de plăți. Nu una abstractă, ci încetarea achitării pensiilor și a salariilor bugetarilor.
Numai Bolojan și-a asumat exact costul politic al reformelor inevitabile, din fericire flancat de câțiva miniștri care și-au asumat modelul - Dragoș Pîslaru, Diana Buzoianu, Radu Miruță...
PSD a acceptat măsurile, dar cu frâna trasă, numai cât timp ele au țintit oamenii de rând. Când austeritatea a început să „degenereze” în reformă, când Bolojan a aprins lumina, a atins rețele, privilegii, clientele, s-a terminat. Întovărășirea cu AUR, retorica din moțiunea de cenzură și din toate discursurile care au urmat în Parlament, despre „colonii” și „modele străine”, spun totul: sistemul s-a mobilizat pentru a expulza corpul străin.
Moțiunea nu a fost împotriva unui premier, ci împotriva unei direcții. Iar aleșii noștri, între stagnare și modernizare, au ales, din nou, băltirea, ba chiar înapoierea spre anii 90. Vulnerabilă la propagandă, dispusă să creadă că poți să scazi taxe și să crești cheltuieli în același timp, că poți evita la nesfârșit deznodământul, populația e copleșită de zgomot. Sindromul Stockholm - ostaticii sunt seduși de propriii răpitori.
Paradoxal, Bolojan poate ieși, totuși, nu doar cu capul sus, ci întărit. Rămâne singurul politician, om de stat, care a arătat că se poate guverna fără spectacol, fără populisme, fără compromisuri toxice. A plătit prețul pentru asta, dar tocmai acest preț îi dă credibilitate. De acum, rolul său nu mai este administrarea țării, ci schimbarea ei începând cu mentalitatea. Dacă ar abandona, dacă s-ar retrage, sistemul va rămâne biruitor. Dacă, însă, rămâne în politică, la conducerea PNL, dacă va curăța partidul și va coagula în jurul său un pol autentic de centru-dreapta, atunci moțiunea de azi poate deveni începutul unei schimbări reale, consistente, durabile.
Un pol pentru modernizarea României nu se construiește ușor, dar nici nu poate să apară fără un lider trecut prin foc, care a demonstrat că nu se teme să piardă popularitate pentru a face ceea ce trebuie.
Bolojan a făcut deja asta. Întrebarea nu trebuie să fie dacă el va continua, ci dacă România este pregătită să-l urmeze.
P.S. Nimic din acest regres nu ar fi fost posibil fără președintele Nicușor Dan - inimă de iepure, care ne spune că Grindeanu e om „serios”. Acel Grindeanu care îl compară pe Bolojan, un om cinstit, cu Dragnea, unul dintre simbolurile hoției. Dar Nicușor Dan e altă discuție...