Mesaj din infern

Prizonierul înveleşte răvaşul, grijuliu, într-o bucată de ziar. "Măcar să rămână o urmă", îşi zice oftând. Afară, un subofiţer răcneşte ordine unui pluton de soldaţi care trec alergând pe sub geamul magaziei de făină.

Ropotul cizmelor îl dezmeticeşte brusc. Dacă e prins, riscă pedeapsă aspră. La doi ani după război, soarta unui etnic german luat prizonier de ruşi e la fel de nesigură ca a unui şoarece cuibărit într-o gură de tun aflat pe front. Bărbatul strecoară biletul într-o crăpătură din perete, pe care o acoperă repede cu tencuială. Şuierul mistriei îl face să surâdă ca de-o şotie.

BIHOREANUL vă prezintă în exclusivitate povestea biletului misterios care a aşteptat 63 de ani până să fie descoperit, ca o mărturie pentru viitor, despre lagărul de tranzit care a funcţionat în Cetate după 1945...

Semn de viaţă

Răvaşul a fost găsit întâmplător la sfârşitul lunii aprilie de muncitorii care dădeau jos tencuiala de pe una din clădirile din incinta Cetăţii. Scris cu creion chimic pe o foaie de caiet cu pătrăţele şi învelit într-o bucată îngălbenită de ziar, probabil ca să nu dea de bănuit, biletul pare a fi încercarea disperată a unui om de a lăsa în urmă un semn despre trecerea sa pe acolo. Oricare!

"Mă numesc Andreas Dittrich, născut pe 9 mai 1905 în Nagyzsam, lângă Timişoara. Astăzi e 21 august 1947 şi am fost închis aici pe 20 martie 1947. Sunt un etnic german care am lucrat în acest lagăr", se menţionează în bilet. Deşi îngrijit, scrisul întărit pe alocuri de treceri repetate peste aceeaşi literă trădează un braţ obişnuit mai mult cu efortul fizic decât cu creionul. Formularea lapidară, axată pe date concrete, este mărturia unei minţi clare, care vrea să transmită maximum de informaţie în minimum de cuvinte.

"Pare a fi biletul unui om care doreşte să lase o urmă pentru a putea fi găsit ulterior de familie", opinează Dumitru Noane (foto), consilier în cadrul Compartimentului Tehnic Administrare Cetate.

Istoric de profesie, Noane e convins că autorul biletului este unul dintre etnicii germani încarceraţi de ruşi în lagărul de tranzit înfiinţat la Oradea de Armata Roşie în primii ani de după al doilea război şi administrat de organele noului stat popular.

Lagărul din Cetate

Ipoteza istoricului e întărită de arhivarul Augustin Ţărău (foto). "Documentele vremii arată că în Cetate a funcţionat un lagăr încă din 14 decembrie 1944. Aici erau închişi la un loc saşi, şvabi, elemente SS, internaţi politici şi criminali de război", spune specialistul.

Un an mai târziu, un raport al Chesturii Poliţiei arată că "începând cu data de 26 septembie 1945 (n.r. lagărul) funcţionează în mod legal, oficial, sub dependenţa şi supravegherea directă a Ministerului de Interne". Puşcăria era condusă de comunişti de etnie maghiară, precum directorul Zolanyi şi administratorul Geza Samuil, şi era păzit de 47 de gardieni.

Arhivarul spune că închisoarea din Oradea a fost doar o staţie spre gulagul sovietic. "În Bihor şi Satu Mare, deportările populaţiei de etnie germană au început în ianuarie 1945, pe baza unui ordin din decembrie 1944 al Comandamentului Sovietic din Szigetvar, Ungaria. Deportaţii au fost duşi în lagărele de muncă forţată din bazinul minier Donbas, Ucraina. La fel s-a întâmplat cu etnici germani din alte judeţe transilvane", povesteşte Ţărău. Prizonierii au lucrat în mine sau pe şantiere la "reconstrucţia Uniunii Sovietice". Unii s-au întors la casele lor după doi sau trei ani. Alţii, niciodată...

L-am găsit!

Prin comparaţie, Andreas Dittrich, autorul biletului descoperit în Cetate, a fost un norocos. BIHOREANUL a dat de urma autorului biletului la 300 de kilometri de Oradea, în Nagyzsam-ul natal, astăzi comuna Jamu Mare, aproape de graniţa cu Serbia.

"La începutul anilor '60, când am venit în Jamu Mare, aici exista un singur Andreas Dittrich, vecinul meu Andreas bacsi. Numai de el poate fi vorba. Îi plăcea mult să vorbească, dar nu mi-a povestit niciodată că a fost deportat la Oradea. A murit de bătrâneţe, înainte să cadă Ceauşescu, şi e înmormântat aici în sat. Avea peste 80 de ani", povesteşte pentru BIHOREANUL profesorul de istorie Tiberiu Gal, astăzi pensionar.

Din câte îşi amintesc bătrânii satului, deşi în anii războiului era în puterea vârstei, Andreas nu a fost pe front. Bărbatul era de profesie zidar şi probabil a fost deportat doar pentru muncă forţată. "Poate l-au folosit la reparaţii şi de aia s-a şi găsit biletul în tencuială", presupune profesorul.

Tiberiu îşi aminteşte de bătrân ca de un om "fantastic de optimist şi glumeţ". "În 20 de ani eu nu l-am văzut niciodată supărat. Era înalt şi bine făcut, îi plăceau glumele şi farsele. Avea tot timpul vorbe de duh care, traduse din germană, nu sună chiar aşa bine, dar ar veni ceva de genul "n-are niciun rost să mături zăpada, căci ori ninge iară, ori se topeşte singură"", povesteşte Tiberiu.

Se stinge un neam...

Andreas a avut o căsnicie fericită. "Îi plăcea mâncarea nici caldă, nici rece. Când mergea la restaurant cu un prieten, numai ce o vedeam pe bătrâna lui cum iese din timp în timp la gard, să se uite dacă omul ei se întoarce acasă. Dacă nu venea, punea iarăşi mâncarea pe foc, dacă apărea fugea s-o pună pe masă", râde profesorul.

Andreas a avut o fiică, Therezia, măritată Leş, care a rămas văduvă după ce soţul i-a murit de tânăr. "Therezia a şi plecat în Germania imediat după Revoluţie. De atunci n-am mai văzut-o şi nici nu ştiu s-o fi văzut cineva. De altfel, în tot Jamu Mare abia dacă mai sunt cinci bătrâne de etnie germană", zice Tiberiu.
Viceprimarul comunei, Sandu Belea, confirmă spusele profesorului. "În 1973, când am venit eu aici, pe toată uliţa, numai în spatele casei aveam un român. Majoritatea erau nemţi. Acum mai sunt doar trei familii. Toţi cei în putere au emigrat", zice viceprimarul.

Plecarea etnicilor germani care au fost deportaţi la Oradea lasă o pagină albă în istoria Cetăţii. La fel ca multe alte secrete, ascunse încă între zidurile fortificaţiei, şi care abia aşteaptă să fie descoperite...

"Imediat după război, Cetatea a servit ca lagăr de tranzit pentru prizonierii luaţi de ruşi, cu sau fără vină, din Satu Mare, Baia Mare, Arad şi judeţele învecinate. Unii au fost duşi la muncă forţată în URSS, alţii au fost puşi la reconstrucţia liniilor ferate distruse. Cei mai norocoşi au fost lăsaţi după o vreme acasă"

Dumitru Noane

CETATEA HORROR
Să facem muzeu!

Biletul ascuns de Andreas Dittrich în tencuiala fostei magazii de făină va fi depus în viitorul Muzeu al Cetăţii. Beciul, care a servit de-a lungul timpului drept temniţă pentru sute de soldaţi, tâlhari, aventurieri sau simpli ţărani, va fi transformat într-un muzeu al supliciului. Istoria acestuia va începe din Evul Mediu, când la Oradea a existat un mare scaun de judecată pentru împricinaţii din Ardeal şi Ungaria, dar şi pentru ucrainenii din zona Ujgorodului, urmând să continue cu epoca modernă, când aici au fost întemniţaţi opozanţii anticomunişti.

"Lagărul a funcţionat până prin 1948, dată după care încarcerările au fost făcute doar sporadic. Într-una din încăperi s-au şi descoperit mai multe scrijelituri făcute de deţinuţi cu nume nemţeşti şi ungureşti, dar majoritatea sunt din perioada '45-‘46", povesteşte arhivarul Augustin Ţărău. Specialistul spune că, spre deosebire de obiectivele turistice din alte oraşe, Cetatea Oradea are o istorie atât de bogată încât ar umple fără probleme un muzeu. Şi descoperirile continuă...