Cel care lucrează cu mâinile e un muncitor, cel care lucrează cu mâinile și capul un meseriaș, cel care lucrează cu mâinile, cu mintea și cu inima este un artist. Cuvintele de acum opt secole ale Sfântului Francisc de Assisi îl pot descrie și pe un orădean care și-a făcut din artă nu doar o sursă de existență, ci și un mod de viață.
Dan Bârsan, un inginer care și-a pus amprenta pe două fabrici din oraș, trăiește dând formă, culoare și lumină materiei pentru a fixa în ea frumosul.
„Autor” de fabrici
Vreme de trei cincinale, cum s-ar fi zis înainte de 1989, când a început să studieze Tehnologia Construcțiilor de Mașini la Universitatea Tehnică din Cluj, Dan Bârsan a profesat ca inginer, ajungând să facă proiectare de vârf.
Și acum se mândrește că la nu mult timp după anul absolvirii, 1993, a proiectat o linie tehnologică de producere a hârtiei. Nu avea cum bănui, atunci, că peste câteva decenii va produce el însuși hârtie, e drept, una specială, manufacturată, pentru miniaturi grafice.
O altă linie tehnologică, pentru vopsirea țiglei, a proiectat-o și a construit-o pentru o firmă producătoare de materiale de construcții, Eurobeton, pe care a și condus-o vreme de cinci ani, iar apoi încă una, pentru producția de țiglă, în calitate de consultant tehnic pentru o altă firmă, Congips.
Criza, o șansă
La inginerie a decis să renunțe în urma crizei economice din anii 2008-2009. „Criza a zdruncinat peste tot în lume sectorul construcțiilor, dar mai ales producția materialelor pentru construcții”, își amintește Dan, care apucase să investească într-o mică fabrică de borduri și pavaje. „Încă și acum pavajul din curtea Seminarului Greco-Catolic din Oradea este cel făcut de mine”, zice el, cu satisfacția unui lucru făcut cu temei, trainic.
Criza nu l-a „omorât”, dar l-a convins să-și schimbe viața. Dacă până atunci arta, mai cu seamă desenul și pictura, fusese pentru el un hobby, din acel moment avea să devină o sursă de existență și, mai mult, un fel de a trăi. „Orice criză, cum a fost și cea provocată de pandemia de Covid, poate fi și o oportunitate”, spune bărbatul. Prin urmare, și-a pus în conservare făbricuța și a dat în chirie terenul pe care se află, pentru a se refugia în propriul atelier de artist, ce avea să devină cunoscut sub brandul DanArt.
„Fă și tu, dacă poți!”
Aplecat spre artă fusese din adolescență, iar în studenție desena mult, pur și simplu din plăcere. Atunci, la începutul anilor '90, s-a apropiat de iconografie la provocarea unei mătuși.
„Lucra la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj și avea acasă icoane pe sticlă în stil naiv. O vizitam aproape în fiecare duminică, iar odată i-am spus, din senin, că din astea poate să facă oricine. Mi-a răspuns „Fă și tu, dacă poți!”. Și am început să fac. Dar nu simțeam nimic spiritual, nicio chemare, era ceva pur mecanic...”, povestește Dan.
A început „să simtă” abia după ce a abandonat stilul naiv în favoarea celui clasic, care presupune elaborare și profunzime: „Am început să am o trăire aparte în timp ce pictam și, aproape fără să-mi dau seama, am început să mă rog, chiar și să țin post. Ce ieșea din mâinile mele a început să aibă aură”.
Pe măsură ce picta, o făcea tot mai bine, așa că până la începutul anilor 2000 a adunat șapte expoziții personale, „asta văzându-mi permanent de inginerie”.
Trei tehnici
Când a renunțat la fabrică, în 2009, a făcut o pasiune bruscă pentru vitralii, deși nu știa nimic despre ele. „Eram doar fascinat de sticlă și am căutat un atelier unde să fac ucenicie în vitralii”. Cum n-a găsit nici în Oradea, nici în Cluj, a învățat, autodidact, de pe YouTube și din cărți, singur. „O vreme am stricat mult material”, zice Dan, dar nu i-a trecut deloc prin cap să renunțe.
Dimpotrivă, în câțiva ani a ajuns să stăpânească toate tehnicile artei vitraliere - overlay, Tiffany și clasică. Cea dintâi, cea mai modernă, consacrată de câteva decenii, e cea mai comodă, presupunând aplicarea unor elemente decorative, de pildă cristale, pe sticlă, a doua constă în tăierea manuală a sticlei în bucăți și îmbinarea lor cu foiță de cupru, iar a treia e îmbinarea prin cositorire.
Perfecționându-se, a trecut de la creare și la restaurarea de vitralii, iar măiestria la care a ajuns a început să-i asigure comenzi regulate, atât pentru producția de vitralii noi, cât și pentru restaurări, din partea unui birou de arhitectură din München specializat în recondiționarea clădirilor vechi și valoroase, fie că sunt reședințe private, fie că adăpostesc birouri ori au funcțiune de hoteluri.
Lumina, întâi de toate
Cu patru ani în urmă, la peste 50 de ani, Dan a vrut să-și sistematizeze și cunoștințele teoretice, așa că s-a înscris la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie din Cluj, iar acum face un masterat în restaurare. De altfel, BIHOREANUL l-a găsit în atelier lucrând la restaurarea ușilor împărătești (foto) ale bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Ioșia Veche, înnoind atât icoanele, cât și lemnul acoperit cu foiță de aur și de argint.
„La o restaurare trebuie să analizezi obiectul de artă, apoi să planifici cât ataci și cât conservi. Dacă intervenția e prea brutală, îl falsifici. Nu se mai vede creația maestrului care l-a făcut, ci munca celui care l-a restaurat”, explică Dan. Prin urmare, totdeauna se apleacă asupra unei lucrări de restaurare cu grija de a nu trăda autorul.
La fel de grijuliu e și când primește o comandă pentru vitralii noi: „Analizez arhitectura clădirii, văd cum o scaldă lumina, pentru că într-un fel trece prin sticlă dimineața, altfel la amiază și la apus”. Abia apoi îi face o propunere clientului, în funcție și de personalitatea acestuia. „Dacă e mai conservator, proiectul nu poate fi ca pentru un modernist. La fel de important e să nu faci rabat de la regulile artei”. Mai pe românește, Dan refuză kitschul, oricât de tentant ar fi prețul.
Oricum, onorariile nu sunt mici: suma pentru crearea unui vitraliu de dimensiuni medii, cât pentru o fereastră sau o ușă de acces, pornește de la câteva sute de euro și ajunge și la câteva mii. Explicabil, căci și materialele au costuri mari, iar o lucrare poate lua 2-3 luni.
Alfabetizați, dar neînțelegători
Fără să renunțe la pictarea icoanelor pe sticlă ori la realizarea și restaurarea de vitralii, Dan s-a apucat de câțiva ani de o îndeletnicire și mai rară: miniatura, pe care în țară o mai practică, spune el, cel mult vreo zece pasionați.
Pe o hârtie specială, pe care o manufacturează chiar el, pictează imagini cu tematică religioasă (foto), înconjurate de simboluri și însoțite de texte biblice - pasaje din Psalmi, Crezul, Fericirile -, folosind peniță și cerneluri vegetale exact ca pe vremea călugărilor cărturari din marile mănăstiri medievale ce serveau ca biblioteci. Se numesc miniaturi, explică artistul, pentru că în acele vremuri, când cei care știau să scrie și să citească erau puțini, caligrafii erau plătiți la literă, iar hârtia era extrem de scumpă, deci pe cât mai puțină se punea cât mai mult text, imagine și simboluri.
„Este o artă care a început să dispară după ce Gutenberg a inventat tiparul și oamenii s-au alfabetizat”, spune artistul. Esența cărții, însă, a început să se piardă: în zilele noastre oamenii citesc, mai rapid ca oricând, dar înțeleg tot mai puțin, pentru că privesc tot mai puțin. Exact ce vrea un artist cum e și Dan să nu se piardă chiar de tot...