- Orădeanul Mircea Pascovici întoarce privirile trecătorilor pe străzile din București în ținutele sale de Belle Époque, cu sacou, joben și baston, inclusiv pe caniculă
- Desprins parcă din fotografiile cu Oradea veche, tânărul de 22 de ani care studiază Istoria Artei la București și-a făcut un stil de viață din lumea sfârșitului de secol XIX, iar aerul său de personaj caragialian l-a propulsat până într-o reclamă la bere, deși bea numai ceai negru
Tânărul palid și slab, cu aer de mic-burghez, vorbește doar cu pluralul de politețe, cu o naturalețe desuetă. În pauzele de efect, soarbe ceai negru turnat dintr-un samovar de porțelan aburind a scorțișoară și măr. Ochelarii fără ramă, prinși cu șnur de vesta neagră, trădează o ușoară miopie.
Sub mustața răsucită la capete, zâmbește înțelegător. „Am adoptat definitiv acest mod de a fi, de sfârșit de secol XIX, și încerc să îl păstrez pe cât posibil. În viață este foarte important să fii sincer cu tine însuți”, spune Mircea Pascovici.
Târgovețul
Orădeanul își desăvârșește studiile la București, ca masterand în Istoria Artei, în cadrul Facultății de Istorie. A copilărit în Rogerius, într-un bloc din spatele fostului cinematograf Patria, și a învățat la Școala Generală 16, apoi la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. „Copil fiind, părinții îmi cumpărau enciclopedii cu colecțiile muzeelor de artă, machete de corăbii și locomotive și cărți de Jules Verne. Am fost fascinat”, povestește tânărul de 22 de ani.
Colecționar de ceasuri de buzunar, de lămpi cu petrol, ceainice de porțelan sau plăci de gramofon și patefoane, Mircea vorbește despre muzica clasică cu ușurința unui absolvent de Conservator. „Ascult doar muzică simfonică. Acasă o preferam pe cea barocă. La București ascult valsurile fraților Strauss. Joviale, melancolice ori cu influențe maghiare, mă duc cu gândul acasă”, spune acesta.
Declarat om de lume veche, studentul nu respinge, totuși, modernitatea. „Nu sunt obtuz. Mă bucur, ca oricine, de progresele medicinei”, spune Mircea. Folosește internetul ca să caute obiecte vechi și un smartphone ca să vorbească acasă, dar nu înțelege, de pildă, succesul jocurilor video și nici nu își dorește televizor. „Mă angoasează până și notificările de pe WhatsApp”, recunoaște jenat.
credit foto: Bogdan Sorinca
O viață unplugged
Lumea veche l-a atras încă din copilărie. „Familia avea la Surducel o baracă de șantier. Mergeam acolo, în weekend, la pădure. N-aveam apă, curent electric, nimic, și totuși ne simțeam foarte bine. Eram fascinat cum puteau trăi oamenii acum două secole”, povestește orădeanul.
Prima ținută și-a încropit-o dintr-o pereche de pantaloni de stofă neagră, o vestă făcută la comandă, un sacou bleumarin și un joben pliabil, vechi de un secol, cumpărat cu numai 11 lei. Pasul definitiv l-a făcut la final de liceu, în timpul pandemiei de Covid. „Ajunsesem la o vârstă la care puteam să-mi impun punctul de vedere. Până atunci, mama mă lăsa să-mi port ținuta doar dacă mergeam la teatru sau la o serată”, spune el.
Astăzi, Mircea are câte două ținute de iarnă și de vară, în care investește circa 1.000 lei pe an. Hainele le cumpără online sau, extrem de rar, le comandă. Canicula nu-i face probleme. „Strămoșii noștri n-aveau materialele sintetice. Vara folosesc inuri și bumbacuri, de culoare albă sau bej, și o pălărie de paie”.
Iarna se îmbracă și în șase straturi, cu accent pe lână. „Fiind mai slab, sunt friguros. N-am avut însă niciodată probleme”, zice studentul. Avantajul este că, îmbrăcând atâtea haine, are peste 20 de buzunare pentru acte, telefon, chei și mărunțișuri: „E o greșeală să credem că hainele strămoșilor nu erau practice”.
credit foto: Alex Dian Bureția
De la bere la Sturdza
Aerul de mic-burghez l-a scos pe Mircea rapid în evidență pentru publicitari, televiziuni și organizatorii de evenimente. În Oradea, tânărul a fost luni de zile ghid la Casa Darvas - La Roche, unde părea desprins din decor. În București, a ajuns imaginea berii Iancu printr-o poveste cu iz de gramofon. A mers să caute plăci într-un magazin de muzică și, cum gazdele i-au pus fotografia pe rețelele sociale, a fost observat rapid de deținătorii brandului de bere, care au remarcat că „evocă exact” lumea în care voiau să-și introducă consumatorii.
Inițial a ezitat. „Dacă era o ceainărie, nu stăteam pe gânduri”, spune orădeanul. În primul rând, nu bea alcool, iar berea o folosește cel mult la marinate. „În timpul filmărilor nu cred că am băut, în total, un pahar cu bere, deși e clar de calitate”, zice Mircea. Apoi, pentru că nu dorea să fie confundat cu un actor. „Pentru mine este un stil de viață pe care mi l-am asumat. Poate oricine, dacă dorește, să trăiască la fel, inclusiv în zilele noastre”.
Acest mod de viață i-a adus și o invitație la Castelul Sturdza din Miclăușeni, unde a vorbit despre epocă în cadrul evenimentului „Călătorie la 1900” și a fost remarcat de fondatoarea Fundației Calea Victoriei, Sandra Ecobescu, care l-a invitat la diferite conferințe. Expunerea publică i-a adus apariții în media și pe rețelele de socializare, cel mai recent în cadrul emisiunii-concurs „Batem palma” de la Pro TV. „Nu am fost încă anunțat când va fi difuzat episodul”, spune tânărul.
sursa foto: Facebook / Nenea Iancu
Acasă, la lampă
Vizibilitatea nu l-a schimbat. Spre deosebire de majoritatea colegilor de generație, Mircea nu se vede stabilit în străinătate. „Apropiații mi-au spus că aș avea mai multe oportunități. Unul dintre marile mele vicii este, însă, că sunt comod. Apoi, nostalgia pe care o trezesc în rândul conaționalilor ar fi imposibil să o stârnesc afară”, spune Mircea.
Planul lui este să revină acasă după finalizarea studiilor. „Vreau să mă specializez în restaurarea metalelor, să îmi fac ucenicia lângă un domn ceasornicar, după care să mă specializez în gramofoane și patefoane. Aș putea lucra în cadrul unui muzeu, sau poate pe cont propriu, pentru că piață există”, zice tânărul.
Este atras și de aerul orașului. „Iubesc Oradea, chiar dacă riscă și ea să se schimbe. Pe strada Tudor Vladimirescu, în locul unor clădiri simpatice, de la 1850, acum funcționează o parcare, iar pe George Enescu, în locul unei clădiri în stil eclectic, a început construcția unui bloc, ceea ce este dezamăgitor”.
Visul tânărului este să salveze o astfel de clădire. „Sper din tot sufletul, dacă voi avea noroc, să ajung să cumpăr o casă din perioada austro-ungară, fără etaj, pe care s-o restaurez și s-o mobilez așa cum era”. Mircea visează nu la un muzeu, ci la o casă de familie, luminată cu lămpi și lustre cu petrol. Un loc în care timpul, măsurat de pendule, chiar dacă nu poate fi dat înapoi, măcar nu aleargă în ritmul amețitor al prezentului.