O poveste de viață aproape necunoscută, despre cruzimea regimului comunist, dar și despre curajul unei mame și bunătatea unor oameni, a emoționat sâmbătă publicul prezent la Bookfest Oradea.
Câteva zeci de oameni au ascultat, unii cu ochii înlăcrimați, mărturia Ilenei Samoilă Budimir, o femeie care s-a născut în 1954 în închisoarea Văcărești, după ce mama ei, însărcinată, fusese arestată de Securitate din propria locuință din Oradea.
Întâlnirea a prilejuit lansarea cărții „Căutând răsăritul la Văcărești. Povestea femeii care a născut-o pe fiica memoriei”, scrisă de Teodor Flonta și publicată de editura orădeană Ratio et Revelatio. Volumul scoate la lumină una dintre nenumăratele drame ascunse între zidurile închisorilor comuniste, unde au fost întemnițate și torturate nu doar cei considerați adversari ai regimului, ci și rudele lor, inclusiv femei însărcinate și mame.
A plecat de acasă și nu s-a mai întors cinci ani
În fața publicului adunat la Sinagoga Neologă Sion, Ileana Samoilă Budimir, venită special de la București, a reconstituit povestea familiei sale, pe care a cunoscut-o din relatările părinților și din documentele recuperate ulterior.
Totul a început în 1953, după capturarea unchiului ei, Ion Mircea Samoilă, care fusese instruit de serviciile secrete americane și parașutat în România în 1951, într-o misiune împotriva regimului comunist. Represiunea s-a abătut asupra întregii familii, inclusiv asupra surorii sale, Ileana Samoilă, căsătorită și stabilită în cartierul Velența din Oradea.
Într-o zi de septembrie, doi milițieni i-au bătut la ușă și au rugat-o să-i însoțească pentru a da o declarație într-o presupusă neînțelegere între vecini. Femeia, însărcinată în patru luni și jumătate, a bănuit că motivul era altul.
„A apucat să-și ia un pardesiu peste o rochie subțire de vară, din cuier, și a plecat. Și nu s-a mai întors cinci ani”, a povestit fiica ei, în fața publicului orădean.
Dusă mai întâi la Oradea și apoi la București, femeia a fost supusă unor anchete brutale, bătăilor și umilințelor. A fost ținută ore în șir pe un scaun, în fața anchetatorilor care se schimbau, iar când s-a prăbușit de epuizare, a fost trezită cu apă rece.
A urmat detenția la Jilava, în condiții pe care avea să le descrie drept cele mai cumplite din toate închisorile prin care a trecut.
O naștere între pereți înghețați
Momentul cel mai emoționant al evenimentului a fost cel în care Ileana Samoilă Budimir a povestit cum a venit pe lume, la 10 februarie 1954, în penitenciarul-spital Văcărești. Mama ei fusese transferată acolo după ce femeile cu care împărțea o celulă supraaglomerată la Jilava au insistat că se apropie momentul nașterii.
La Văcărești, a fost lăsată singură într-o încăpere neîncălzită, unde pereții erau acoperiți de gheață. Ca să-și ocupe timpul, femeia însărcinată încerca să desprindă gheața de pe ziduri cu un vătrai.
„Când au început durerile și n-a mai putut, a bătut cu pumnii în ușă. Era și viscolul acela din februarie 1954, cel mai cumplit viscol”, a relatat fiica ei.
Din cauza vremii, medicul nu a putut ajunge. La naștere au asistat o gardiancă și o altă deținută, o țigancă care mai moșise și alte femei.
În mijlocul acestei suferințe s-a petrecut însă un gest de omenie care avea să dea, peste decenii, titlul cărții. După naștere, gardianca a luat fetița în brațe și a întrebat-o pe cealaltă femeie în ce direcție se află răsăritul, pentru a închina copilul. „Acesta mi s-a părut un gest, în închisoare, teribil”, a mărturisit Ileana Samoilă Budimir.
„Întreba dacă sunt întreagă”
Suferința mamei nu s-a încheiat odată cu nașterea. Copilul i-a fost luat imediat, iar femeia nu a avut voie să-l vadă desfășat timp de șase luni. Nici măcar nu știa dacă fetița era sănătoasă. „Întreba dacă sunt întreagă, dacă am toate degetele, dacă nu am vreo infirmitate. Și nu aveau voie să-i spună”, a spus Ileana Samoilă Budimir.
Ulterior, autoritățile au vrut ca fetița să fie trimisă la orfelinat, cum se întâmpla cu cei mai mulți dintre copiii născuți în închisori. Mama s-a opus, temându-se că i-ar putea pierde urma pentru totdeauna. În cele din urmă, a obținut permisiunea de a-i scrie fratelui ei din Oradea, rugându-l să ia copilul în grijă.
La un an și patru luni, micuța Ileana a fost adusă în orașul din care mama ei fusese arestată. A crescut în familia unchiului, alături de cei doi băieți ai acestuia. Unul dintre ei s-a aflat sâmbătă în public, la lansarea cărții.
Femeia a vorbit cu recunoștință despre rudele care au primit-o, deși nici ele nu aveau o viață ușoară, și despre vărul care împărțea cu ea orice mică bucurie.
Nici după eliberarea părinților din închisoare suferințele familiei nu au încetat. Foștii deținuți politici au continuat să fie urmăriți de stigmatul condamnărilor, iar mama ei a fost concediată în repetate rânduri.
Povești care nu trebuie uitate
Prezentă la lansare, Cristina Pușcaș, istoric orădean, a arătat că suferințele femeilor închise în perioada comunistă au fost insuficient cercetate și cunoscute. Potrivit datelor prezentate de aceasta, 3.753 de femei au fost înregistrate ca deținute politice în timpul regimului comunist, dintre care 136 proveneau din Bihor. Multe erau mame, iar arestarea lor a însemnat destrămarea familiilor, copii rămași în grija rudelor sau trimiși la orfelinate.
Istoricul a evocat și alte cazuri, între care cel al Mărioarei Cenușă, căreia copilul i-a fost luat după naștere și care a reușit să-l recupereze în urma unei greve a foamei. Povestea Ilenei Samoilă Budimir este, așadar, una dintre numeroasele istorii dramatice ale femeilor și copiilor care au trecut prin închisorile comuniste, multe rămase încă necunoscute.
Un omagiu
Cartea a fost scrisă de Teodor Flonta, originar din Bihor și stabilit de mai multe decenii în Australia, care nu a putut participa la lansare. Volumul, disponibil pentru cumpărare la BookFest și pe site-ul editurii Ratio et Revelatio, a apărut într-o ediție îngrijită de istoricul Flori Bălănescu, care a semnat și prefața și postfața, contribuind la documentarea poveștii.
La finalul întâlnirii, Ileana Samoilă Budimir a mărturisit că rememorarea trecutului a fost dureroasă chiar și după atâtea decenii. Atunci când îi trimitea autorului amănunte despre viața familiei, scria adesea noaptea și, uneori, nu mai putea adormi.
„Pentru mine, cartea aceasta este mai mult decât o biografie sau o istorie a familiei. Este o recuperare a memoriei și totodată un omagiu adus părinților mei și tuturor celor care au suferit în închisorile comuniste”, a spus ea.
Dincolo de cruzimea relatărilor, femeia a vrut să transmită și un mesaj de speranță. „Chiar și în cele mai întunecate locuri pot exista speranță, iubire, puterea de a merge mai departe”, a mai spus Ileana Samoilă Budimir, încheind cu un gând despre mama care a adus-o pe lume între zidurile înghețate ale Văcăreștiului: „Mama mea a supraviețuit închisorii, dar și mai important este că a supraviețuit uitării. Prin această carte, povestea ei merge mai departe”.