Moartea lui Ion Iliescu a prins PSD exact în momentul în care avea nevoie de un mort ca de un paravan. Nu pentru doliu sincer, ci din oportunism. Partidul a înghițit primul pachet de măsuri al Guvernului Bolojan, dar nu l-a digerat, ba chiar a început să-l vomite. Al doilea, care ar fi lovit în clientelă, se apropia amenințător și i-ar fi înfundat căile prin care tot înghite. Soluția? Să caute o ieșire din coaliție, să se „desolidarizeze” (cuvânt drag răposatului în anii '90) de „tovarășii de drum”, înainte să-i fie sacrificați privilegiații.
Hrănit decenii întregi din moștenirea Tătucului fondator, PSD s-a suit pe hoitul lui cu o lăcomie demnă de documentarele National Geographic la vreme de secetă în savană. Nu pentru a-i cinsti memoria, ci pentru a-și scăpa propria piele. Așa a ajuns Grindeanu - cel al cărui rictus e azi mai detestabil decât odinioară rânjetul lui Ilici - să sune adunarea „în vederea analizării situației create în interiorul Coaliției de guvernare ca urmare a poziționării unor parteneri față de organizarea ceremoniilor oficiale dedicate fostului președinte al României”. Zici că a furat limba de lemn a defunctului...
Pentru PSD, funeraliile lui Iliescu au devenit un colac de salvare. Partidul s-a urcat pe cadavru cu toată greutatea, prezentându-se ca apărătorul „onoarei”, „decenței”, „legii” și „memoriei”, de parcă problema reală a României ar fi absența USR de la ceremoniile funerare, nu subțierea sinecurilor și împărțirea posturilor pentru cei vii. Episodul USR e, așadar, doar „garnitură”: felul principal rămâne voracitatea PSD, care se ascunde după un sicriu ca să evite să plătească nota reformei.
Crema PSD știe bine că, la 35 de ani după „Marele Deranj” din 1989, Iliescu nu mai mobiliza electoratul într-o Românie europeană - cu întârzierile și baiurile ei, dar totuși demult evadată din comunism. După ce, cât a fost la putere, și-a apărat puterea divizând poporul, a sfârșit prin a nu mai stârni pasiunile ca-n vremurile bune. Și totuși, nomenclatura a crezut că poate folosi mortul drept recuzită. O poză cu morgă, un discurs despre „respect”, „memorie”, „lege”, „decență” și „onoare”, și brusc nu mai vorbim despre tăieri de posturi la stat. O formă de necrofagie politică: hiena se hrănește din imaginea celui dispărut pentru a-și amâna propria înmormântare.
Ironic, partidul își redescoperă „demnitatea” în fața boicotului USR-ist, nu a reformei care ar trebui să urmeze. Joacă o piesă, oricât de fals, ca să poată părăsi scena înainte să fie pus să-și sacrifice oastea.
Moartea lui Iliescu e doar decorul; adevăratul spectacol e fuga partidului de orice reformă care i-ar împuțina puterea și de responsabilitate. Și nu există dovadă mai clară de lașitate decât aceea de a folosi un mort ca scut pentru a-ți salva viii cu carnet de partid, pentru a sări dintr-o corabie după ce chiar tu i-ai dat, necontenit, mii și mii de găuri.