Înainte de ‘89, aveam un vecin angajat la Metalica. Întors de la serviciu, de fiecare dată deşerta ritualic pe masa de bucătărie "prada zilei": un grătar de aragaz, câteva butoane, nişte piuliţe şi şuruburi. "Cum să vin cu mâna goală? Toţi fac la fel!", se explica omul, exeget original al zicalei "cine slujeşte la altar de pe altar să trăiască"...
În comunism, ţăranii furau porumbul de pe tarla convinşi că păcălesc cooperativele agricole de producţie, care şi ele îi înşelau fixându-le norme mari şi plătindu-le, astfel, bani puţini. Bieţii, nu mulţi realizau că CAP-urile le furaseră la colectivizare propriile pământuri, dar le furau ca şi cum ar fi îndeplinit o misiune scrisă în codul genetic.
Furtul de la locul de muncă a devenit, aşadar, sarcină de serviciu. Nimic mai normal ca farmacista să dosească vată, vânzătoarea de la Avicola ouă, femeile de la Mioriţa pulovere, iar cele de la Soli pantofi.
Lucrurile s-au schimbat după Revoluţie, dar în rău, aşa că furtul s-a transformat în meserie, de la primul ministru până la ultimul lefegiu. Săptămâna trecută, când doi poştaşi amărâţi s-au plâns că şefii le dijmuiesc ciubucurile făcute "pe teren" de la pensionari, sub ameninţarea că altfel pot fi concediaţi, nici nu m-am mai mirat. Era firesc ca într-o ţară cu atâtea tâlhării comise ziua în amiaza mare, mica găinărie să promoveze odată şi-odată ca taxă de protecţie.
Când într-o instituţie şefii îşi fură subalternii, cum să te mai miri că politicienii îşi fură contribuabilii? Doar n-or fi ei mai cu moţ sau mai puţin români ca propriii alegători...