Cum să-mi omor o oră, cât stă maşina la spălat? Aleg terasa unei cofetării, unde prind, din cinci mese, una liberă, lângă uşă. Cu iz de merdenele şi căldură de cuptor, dar asta e. Mă aşez. Cer o apă tonică şi-o scrumieră. "Scuze, la masa asta nu se fumează", zice proprietarul: "Am doi pereţi şi-mi iau amendă".

Bag de seamă că legea, în Orşova, e lege, nu glumă! Ori găsesc un loc la celelalte mese, înghesuite una într-alta, dar totuşi pentru fumători, ori mă târăsc în altă parte. Două sunt ocupate de nişte cetăţeni în şlapi, bermude şi tatuaje, care dezbat despre un BMW "recent adus" din Germanistan. La alta trag de o cafea două femele indecise, după ambalaj şi lexic, între tentaţii de piţipoance şi aspiraţii de gospodine. Rămâne ultima, unde o doamnă la vreo 50-52 de ani, un pic fanată, dar încă atrăgătoare, trage senzual dintr-un superlong. Ce şansă, îmi aprobă din priviri găzduirea.

Într-un minut, apare omul ei. Înalt, ciolănos, pe la 60 de ani, în sandale şi şpilhozăni. Discută într-o engleză nici a ei (o trădau pantofii, prea autohtoni), nici a lui (pe el accentul). După vreo trei fraze m-am prins. Tipul, belgian, vorbise la telefon cu un asociat, se plângea că trebuie să achite o taxă de patru mii şi ceva de euro pentru nu ştiu ce, în timp ce nişte vecini din Bruxelles, care de opt ani nu muncesc, dar şi-au făcut trei plozi, au divorţat, fără să se separe, pentru a mai ciupi câteva sute de euro. "L’Europe, c’est foutue!", decretează omul.

Storc sucul, strivesc al cincilea chiştoc, salut şi-o iau din loc, spre spălătorie. Ghinion: maşina, încă neatinsă. Cum la terasă mi-era jenă să revin, ca un luzăr, mă baladez prin zonă, reconstituind: femeia o fi profă de engleză, măritată cu vreun inginer, dar divorţată după Revoluţie, încurcată cu străinul venit "cu ajutoare" şi rămas aici, unde împuşcă francul mai uşor. Concitadinii, de-atunci, zic că-i curvă, dar o invidiază că măcar o dată, de două ori pe an, iese cu belgianul ei "dincolo".

Chiar dacă prea puţin, norocul ei! Orăşelul, altfel curăţel, e o adunătură de blocuri gri, cârpite ici-colo printr-o "reabilitare termică" pe sărite: ba la scara A, etajul I, unde proprietarul şi-a vopsit peretele în vişiniu, ba pe scara C la III, unde şi-a făcut partea lui albastră. Spaţiile verzi, nişte petice de iarbă pe care şi-au construit boxe, care cum, pentru lemne de foc, căci termoficarea, în loc să fie modernizată, a fost desfiinţată. La stradă, spre faleză, mai e cum e, dar în dos e plin de garaje pe care sunt cocoţate tot "cămări" pentru lemne. Oamenii, puţini, îmi amintesc de cei din alt tărâm pesedist, Alexandria-Teleorman. Îmbătrâniţi, îmbrăcaţi vetust şi mergând parcă robotic, fără ţel.

După ce scot maşina, sclipitoare (17 lei - interior, exterior, portbagaj, siliconare), abia îi arăt cheia şi parcă porneşte mai cu tragere de inimă spre casă. O fi ghinion să te fi născut în România, zic unii, dar ce noroc să se fi întâmplat în Oradea. Muuult mai la Vest...