Nu mi-am dorit - ba dimpotrivă, am făcut puţinul ce ţinea de mine, scriind răspicat ceea ce am văzut şi ceea ce am gândit, iar apoi votând - pentru ca Ponta să nu ajungă preşedinte. Mă temeam însă de victoria maşinăriei PSD ca de un cataclism natural, aproape de neoprit.
Acesta a fost motivul pentru care, înainte ca vocea poporului să fi vorbit la urne, am încercat să prezint, în editorialul din BIHOREANUL tipărit de luni, un text dominat de scepticism, ce ar fi însemnat Ponta preşedinte - Drum în deşert:
„Doar dacă duminică se va fi întâmplat o minune, iar românii, în loc să semneze condica la mall sau la biserică, la plajă ori la schi, ori pur şi simplu să chibiţeze la televizor sau pe Facebook, s-au dus în număr mare la urne, şi nu oricum, ci cu ochii deschişi, e posibil să fie Klaus Iohannis viitorul preşedinte. Aş vrea să dau greş, dar să recunoaştem: nu a noastră e vocaţia de a freca menta, arta de a ne fura căciula şi obiceiul de a ne trage şapca pe ochi? Cred, deci, că va fi Ponta, dar nu pentru că ar avea alte calităţi decât ambiţia feroce, ci fiindcă maşinăria de partid s-a priceput să ambaleze nimicul în cel mai foşnitor sclipici. Cu un Dragnea lipsit de orice scrupul în frunte, cu zeci de batalioane de activişti şi sute de comandouri de diversionişti răspândiţi „în teritoriu" ca nişte forţe de ocupaţie cu care, din păcate, ne-am acomodat, PSD i-a procurat voturile în cel mai abject mod posibil. Le-a cumpărat din banii Europei şi ai tuturor românilor. Unde n-a mers „cu buna", a semănat teroare şi minciuni. Unde n-a funcţionat materia, partidul şi-a făcut din cruce siglă (...) Sper ca minunea să se fi întâmplat, dar să recunoaştem: câţi dintre noi au lucrat la ea şi câţi au aşteptat să le pice de undeva din ceruri? Aşa stând lucrurile, mă tem că în următorii ani va trebui să traversăm un întins deşert, poate tocmai pentru a ne convinge că Fata Morgana nu există..."
Duminică seară am constatat că minunea totuşi s-a produs şi, contrar firii lor de toate secolele, românii s-au urnit, în al doisprezecelea ceas, pentru a-şi alege o altă soartă decât cea a turmei ce behăie pe calea către abator. Miracolul e că au evitat o catastrofă reparabilă cine ştie când şi cu ce preţ, făcând posibilă speranţa că abia de-acum am putea avea un preşedinte care cu adevărat să ne unească. Nu în vorbe, ci în faptă, şi nu peste noapte, pupându-ne toţi de-a valma, miel şi lup, în „Piaţa Independenţi", ci convingându-ne meticulos, cu răbdare de pedagog şi exemplu de Popa Tanda, să ne dedicăm în fiecare zi lucrului bine făcut. Măcar opt ore pe zi.
Am mai rămas, totuşi, şi cu politicienii pe care îi ştim. De-o parte, la stânga, avem periculosul tandem Ponta-Dragnea, a cărui înlăturare de la butoane e o chestiune de igienă publică, dar şi un comandament justiţiar. Se cuvine, deci, să răspundă pentru tot ce-au făcut. Sub ei, un imens monstru - PSD - se înfăţişează ca un partid în care cel mai dezesperant lucru este, în opinia mea, nu incompetenţa liderilor, nu lăcomia lor, nu aroganţa. Pe toate astea le-am văzut cam la toate partidele. Ci unirea în rău şi-n rele. Mai mult decât orice altă ticăloşie a pesediştilor din perioada electorală, pe mine m-a îngrozit faptul că niciunul - dar nici măcar unul singur! - nu a avut bunul-simţ să spună public şi simplu ceva de genul „Eu cred că Ponta e cel mai bun şi vă invit să-l votaţi. Dar nu cred că Iohannis este Satana însăşi, că a vândut copii, că a târguit ruperea Ardealului şi a plănuit tăierea pensiilor".
De celalaltă parte, pe dreapta, am rămas cu nişte politicieni care, deşi recunosc că nu ei, ci furia populară e cea care a izbândit duminică, par deja să jinduiască la profiturile guvernării cam cu orice preţ. Deja vorbesc despre târguirea unei noi majorităţi parlamentare cu pesedişti „de omenie", cu uneperiştii „interesului naţional" şi cu udemeriştii-Jolly-Joker ai lui Hunor. Or asta, stimaţi ACL-işti, nu se poate, decât dacă vreţi ca furia de acum să se reverse şi asupra voastră.
Trag nădejde ca de acest lucru să-şi dea seama şi Klaus Iohannis, iar omul care a afirmat că dorinţele oamenilor nu sunt o marfă destinată negocierii să vrea şi să-i poată opri de la lucruri ruşionoase. Să îi convingă că atunci când a zis „decât să fiu mârlan mai bine pierd" a rostit un adevăr, nu un slogan sezonier.
Însuşi faptul că românii au ieşit în stradă şi la urne ca să-şi ia porţia de libertate, refuzând pomeni, ar trebui să îi facă să pricepeapă: nu ne pot păcăli că ne vor livra prosperitate, dar le putem pretinde măcar salubritate! Pot înţelege politicienii ceva atât de simplu?