Mulţi orădeni habar n-au cât de mult datorează Reginei Maria. Fără ea, România nu ar fi fost atât de dodoloaţă încât să cuprindă şi Oradea Mare, iar faptul că în vremuri ţara s-a mai subţiat nu e nicidecum vina ei. Nu trebuie să fii mare istoric să nu recunoşti că, fără ea, fără farmecul şi implicarea Mamei Răniţilor, Ziua Oraşului nu mai cădea pe 12 octombrie.
Degeaba au murit sute de mii de ţărani în Primul Război Mondial, degeaba s-a încruntat alde Brătianu pe la Conferinţa de Pace de la Paris, degeaba au venit geografii cu hărţi care demonstrau adevărul demografic. Muream cu dreptatea-n mână dacă nu era această englezoaică care s-a îndrăgostit iremediabil şi mai ales inexplicabil de poporul român.
Istoria arată că nu întotdeauna cel care câştigă războiul, care suferă pierderi uriaşe şi distrugeri imense trage şi foloasele. De exemplu francezii, de 150 de ani pierd cam toate bătăliile, dar câştigă, invariabil, la toate negocierile de pace. După ce că ei, în a doua conflagraţie mondială, au luptat până la unu, ca după masă să fie liberi, au fost în capul mesei la împărţirea lumii, în vreme ce noi eram ţinuţi pe la uşi, pe la fereşti.
Regina, zisă şi Mama Răniţilor, le place sau nu marilor istorici îmbâcsiţi de istoria deprinsă pe vremea comuniştilor, a făcut la fel de mult cât toate diviziile aruncate în lupte. Nu spun că este corect şi echitabil, dar ce e corect şi echitabil în zilele noastre? Femeie practică, aceasta s-a urcat în tren şi a început să viziteze locurile pe care le dorea unite cu vechiul Regat.
Oradea a fost primul mare oraş pe harta acelei vizite, iar asta nu trebuie să uităm niciodată. Şi chiar dacă imaginea ei se va estompa în timp, noi, orădenii, ar trebui să o cinstim în cartea de istorie a urbei. Iar când aveţi drum prin Centru, în Piaţa Ferdinand, puneţi o floare la statuia distinsei Maria, doamna care a făcut cea mai frumoasă declaraţie de dragoste poporului român.