Jurnalista Lavinia Betea şi-a lansat joi după-amiază la Oradea cea mai recentă carte, "Prinţesele Roşii. Femei şi bărbaţi, părinţi şi copii în ideologia şi cotidianul comunist". Evenimentul găzduit de Muzeul Ţării Crişurilor a adunat în Sala de Conferinţe zeci de orădeni interesaţi să descopere volumul lansat anul acesta la Editura Corint.
În deschiderea evenimentului, directorul Muzeului, istoricul Gabriel Moisa (foto stânga), i-a mulţumit Laviniei Betea pentru prezenţă, evidenţiind impactul său în domeniul cercetării istoriei comunismului românesc: "Doamna Lavinia Betea este unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai istoriei comunismului românesc, îndrăznesc să spun cel mai bun biograf al lui Ceauşescu şi nu numai". Totodată, Moisa a caracterizat volumul lansat la Oradea ca fiind unul "excepţional, care se citeşte cu sufletul la gură...".
Profesorul Florin Ardelean (foto dreapta), de la catedra de Jurnalism a Universităţii din Oradea şi fost coleg de studenţie cu Lavinia Betea, a adus o analiză în detaliu a cărţii, evidenţiind o disonanţă care marchează volumul: "Pe de o parte avem ideea de dictatură, prinţesele roşii aparţin spaţiului de tip comunist, şi apoi avem ideea de feminitate. Cele două idei sunt contradictorii din punct de vedere logic".
El s-a referit apoi la cele trei "prinţese roşii": Svetlana Stalina, fiica preferată a lui Stalin, care a avut de suferit de pe urma faptului că purta numele tatălui ei, Lica Gheorghiu-Dej, care a profitat din plin de statutul pe care i l-a adus numele, şi Zoia Ceauşescu, care a fost ţinută, după cum a spus profesorul Ardelean, într-o "colivie din aur".
Istoria puţin cunoscută
"Noi, cei care am trăit în regimul comunist, nu am avut nimic clar legat de ceea ce se întâmpla la nivelul de vârf. Intenţia mea n-a fost să scriu o carte despre Lica Gheorghiu, despre Zoia Ceauşescu - dimpotrivă, mi s-ar fi părut că sunt nişte personaje despre care s-a scris prea mult -, în intenţia mea a fost o istorie a feminismului comunist", a afirmat Lavinia Betea.
Ea a continuat: "Prezentând aceste exemple aşa ziselor prinţese roşii pe care le-am inserat în această istorie a feminismului, care începe cu manifestul Partidului Comunist şi am încheiat-o cu familia Ceauşeştilor, am vrut să demonstrez mai ales tinerilor, părinţilor de astăzi, că nici măcar oamenii aceștia care au vrut să schimbe lumea n-au fost în stare să facă nişte oameni noi. N-au fost în stare propriii lor copii să-i facă să devină nişte exemplare consensuale ideologiei lor".
Educaţie fără autoritate
În timpul prezentării, autoarea a evidenţiat faptul că prima ţară din lume care a legiferat egalitatea deplină între femei şi bărbaţi a fost Uniunea Sovietică în 1924, subliniind importanţa acestui aspect în istoria feminismului.
"În Constituţia URSS-ului din 1924 apare deplină egalitate juridică la nivel de muncă, la nivelul relaţiilor cu părinţii, cu proprietatea. Femeile sunt egale cu bărbaţii. E prima dată în lume. Şi atunci perspectiva mea era următoarea: această egalitate, de pe hârtie, de unde a început şi unde a dus? Cartea este pe două planuri: unde duce la nivelul elitelor, ce înseamnă egalitatea aceasta în familiile sus-puşilor şi ce înseamnă la nivelul oamenilor de rând?", s-a întrebat autoarea.
Scriitoarea a relatat un episod real întâmplat într-un tramvai în Bucureşti, în care o tânără mămică era lovită de copilul ei de grădiniţă, iar ca răspuns la comportamentul "monstruos", mama i-a dat o bomboană, iar în final copilul s-a calmat. Autoarea a spus că această scenă a determinat-o să ia decizia de a scrie cartea şi a pus în discuţie conceptul de educaţie fără autoritate, subliniind că societatea umană presupune existenţa autorităţii şi ierarhiei, iar lipsa acestora poate duce la efecte negative.
Lavinia Betea a lansat de-a lungul timpului titluri precum “I se spunea Machiavelli. Ștefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea”, „Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu” sau „Ceaușescu și epoca sa”, însă a spus că își dorește ca în viitor să publice o carte care să-l aibă în centru pe fostul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care îl găsește “mai interesant” decât Ceaușescu