În hărmălaia dintre preşedinte şi premier, care a ecranat toată politica băştinaşă (cu toate că nici Traian Băsescu şi nici Victor Ponta nu candidează direct şi acum), sărbătoarea celei mai mari, europene, înfloritoare şi civilizate Românii - 10 Mai - a trecut aproape ignorată. Păgubos, fie şi numai fiindcă, deşi pe an ce trece ideea Monarhiei pare tot mai vetustă, în realitate ea merită tot mai multă atenţie. Tocmai fiindcă România cade neîncetat.

Sigur, mulţi pot zice că asta nu e vina Republicii, ca aşezământ statal, că nu Preşedinţia e responsabilă, ca instituţie, ci vinovaţi sunt Băsescu, Iliescu şi chiar Ceauşescu. Că Republica Franceză, Republica Italiană, Germania ş.a.m.d. nu suferă din cauza preşedinţilor şi a mecanismelor pe care aceştia le patronează. Că şef al statului e normal să poată ajunge oricare cetăţean, nu doar cel născut în aşternut regal. Trebuie amintit, însă, că păcatul Republicii noastre e unul originar. Că nu poporul l-a alungat pe Rege, ci - sub şantaj de moarte - sovieticii şi comuniştii autohtoni, majoritatea din "alte naţionalităţi", numai loiale patriei nu.

Spre sănătatea memoriei naţionale, trebuie amintit răspicat, măcar la asemenea aniversări, că abia devenită Regat şi-a dobândit România ieşirea din feudalism şi modernitatea statală, Independenţa, instituţiile de căpătâi (armata, şcolile, spitalele, Banca Naţională, Bursa, industriile), cultura proprie şi sincronismul faţă de cea europeană (ce se crea în epocă la Bucureşti ori Iaşi ajungea imediat la Paris şi la Berlin), edificiile publice şi particulare (cele mai majestuoase clădiri şi pieţe de la Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea datează), prosperitatea (în România interbelică a ieşi seara "la grădină" nu însemna a-ţi lua de la gură şi a nu mai plăti întreţinerea), întregirea (fără Regele Ferdinand şi fără Regina Maria, ca şi fără Brătianu, nu ar fi existat România Mare) şi, nu în ultimul rând, respectabilitatea (România devenise puterea nr. 1 în Balcani, demnitarii români ajunseseră să conducă foruri europene, Casa noastră Regală să domnească inclusiv prin capitalele vecine, iar ţara simpatizată).

Se poate replica, fireşte, că asta a fost, a trecut şi nu se va mai întoarce niciodată. E posibil şi e cel mai probabil, dar este de neînţeles şi este păcat. Nu înţeleg cum, într-o ţară autodeclarată ortodoxă, nu se vorbeşte de "unsul lui Dumnezeu" în fruntea Statului, după cum nu pricep de ce conaţionalii îşi doresc un "Tătuc" dintre politicieni şi nu un "părinte al naţiunii" educat de mic să îi reprezinte cu demnitate şi ştiinţă.

Doar o clipă imaginaţi-vă dacă un Rege ar îngădui circul politic de acum şi dacă nu cumva, cu un monarh care ar impune o formă sobră vieţii publice, nu am dobândi şi fondul decenţei de care aceasta are atâta nevoie. Măcar să reflectăm la aşa ceva înainte de a spune nu.