Suferinţa din spitalul anti-Covid nu seamănă cu cea din niciun altul. Nu se aude, aici, nicio văicăreală, niciun geamăt, pentru că pacienţii abia au putere să respire.
Forfota pieţei din apropiere şi uruitul tramvaielor sunt astupate de piuitul monitoarelor şi şuieratul oxigenului împins continuu prin măşti spre plămânii bolnavilor. Când şi când, de dincolo de ferestre răzbate nefiresc câte un ciripit de păsărele, ca un îndemn la viaţă, uneori însă cu neputinţă de urmat: lupta dintre om şi virus o câştigă nu de puţine ori vietatea nevăzută.
O echipă a BIHOREANULUI a pătruns săptămâna trecută pentru câteva ceasuri în Spitalul Municipal din Oradea, singura unitate anti-Covid din judeţ, şi depune mărturie despre bătăliile pe care cei de aici, bolnavi şi doctori deopotrivă, le duc cu un inamic în faţa căruia se încăpăţânează, totuşi, să nu capituleze.
Verde în zona roşie
Opt luni a durat până ca echipa BIHOREANULUI să poată vizita Municipalul, devenit din martie 2020 o imensă "zonă roşie".
Ce a schimbat optica autorităţilor, care până acum au respins constant solicitările de acces într-un loc unde nimeni nu vrea să ajungă şi, în fond, periculos? Pur şi simplu, evoluţia dramatică a pandemiei. Până sâmbăta trecută, în Bihor fuseseră diagnosticaţi 26.580 de pacienţi, dintre care 23.451 se vindecaseră, iar în total 1.130 pierduseră lupta cu virusul. Din cele 1.999 de cazuri active, cele mai multe, 1.168 proveneau din Oradea, iar 51 erau în stare gravă, la ATI.
În plin val de proteste contra "dictaturii medicale", când din ce în ce mai multe persoane infectate cer ajutor medical abia când starea lor devine îngrijorătoare, o mărturie de aici ar putea lămuri totuşi publicul că virusul nu e o plăsmuire, ci un adevăr de coşmar, iar cunoaşterea ravagiilor pe care le produce să convingă o parte din "corona-sceptici" că purtarea unei măşti de protecţie e oricând preferabilă dependenţei de oxigenul de la ATI, unde paturile se ocupă cu repeziciune, până la capacitatea maximă.
Aşa s-a întâmplat şi miercurea trecută: pe 7 aprilie, Direcţia de Sănătate Publică şi Prefectura raportau oficial că la orele dimineţii în secţiile de Anestezie şi Terapie Intensivă din Oradea erau 50 de bolnavi. În mai puţin de 4 ceasuri, însă, aveau să fie ocupate toate cele 69 de paturi disponibile: 34 de la Municipal, 20 din spitalul Pelican şi cele 15 ale Judeţeanului.
Cu proceduri
La fel ca personalul spitalului, vizitatorii urmează o procedură specială de îmbrăcare a costumelor de protecţie, ajutaţi de asistente rutinate. Ordinea e totdeauna aceeaşi: întâi masca de protecţie simplă de afară e înlocuită cu una mai eficientă, KN 95. Urmează botoşeii, iar peste ei, partea inferioară a combinezonului trasă pe picioare până la mijloc, după care vine rândul unei prime perechi de mănuşi, o cască flexibilă pe cap, şi abia apoi se rulează, peste mănuşi, partea superioară a combinezonului.
În urma propriilor experienţe practice, asistentele l-au "îmbunătăţit": fac un mic orificiu în capătul mânecilor pentru ca degetul gros să fie scos prin acesta, apoi urmează încă o pereche de mănuşi, peste prima, capişonul e pus pe creştet peste cască şi, în fine, se pun ochelarii de protecţie. Pentru impermeabilitate, peste încheieturi se înfăşoară şi o bandă de leucoplast, ca mânecile să nu alunece, lăsând descoperită o parte din piele. În fond, în Terapia Intensivă e cea mai mare încărcătură virală, iar o clipă de neatenţie, gestul involuntar de a-ţi duce mâna la nas pentru a ridica ochelarii, e o greşeală ce poate avea urmări.
Încă din timpul echipării se produce un prim val de transpiraţie, pe care n-ai cum s-o împiedici. Doar, obişnuindu-te cu ea, s-o ignori ca să-ţi poţi face treaba. Oricum, în final ajung leoarcă şi hainele de sub combinezon. Bălteşti pur şi simplu în propria transpiraţie...
Farmacie pe coridor
Odată pătruns în secţia ATI de la etajul III al spitalului (mai e una la IV), prima uimire e să vezi holul îngustat de un lung şir de rafturi metalice şi servante pline cu flacoane, sticluţe, cutii cu medicamente, seringi, scutece pentru bolnavii intubaţi, analizoare, suplimente alimentare, furtunuri, branule şi tot felul de accesorii. "Sunt cantităţi enorme, anormal de mari dacă ne gândim la perioada dinainte de pandemie, chiar şi pentru ATI", spune managerul spitalului, Laurenţiu Chiană (foto).
De altfel, avea să invite reporterii să filmeze şi imensa "farmacie" a secţiei.
"Se tot spune că nu avem unele medicamente, de exemplu Remdesivir. E adevărat, aprovizionarea se face greu, ca în toată Europa, dar asta nu înseamnă că nu avem rezerve pentru bolnavii care au nevoie. La fel şi Tocilizumab... Îl primim de la o firmă cu 1 ban bucata"...
Echilibristică pe paturi
De ce e nevoie de aşa mari cantităţi de orice? Explică şeful secţiei, dr. Sebastian Dobjanschi (foto): al treilea val al pandemiei e pur şi simplu copleşitor. "Vârsta pacienţilor a coborât mult, avem tineri, oameni de 30, 40, 50 de ani, unii fără alte patologii, fără diabet, fără boli de inimă, care fac forme severe. Avem pacienţi care stau mult acasă şi vin târziu, sunt mutaţi după o zi - două din secţii, sau chiar direct, în ATI".
Nu-i de mirare, aşadar, că unii necesită terapie intensivă chiar şi 6-7 săptămâni. Pentru a face loc altora, care continuă să vină, unii sunt mutaţi câteodată temporar pe secţii. "Uneori, ca să luăm un nou pacient, a trebuit să forţăm puţin nota, un bolnav care era la limită l-am scos câteva ore până am avut din nou loc liber", mărturiseşte medicul. Alteori, tot pentru a elibera un pat, bolnavi despre care se credea că au depăşit dependenţa de ATI au fost transferaţi pe secţii, dar n-au rezistat mult şi au trebuit readuşi. "O pacientă a trebuit să revină după ce fusese aici 4-5 săptămâni. Sperăm să ajungă pe secţie din nou şi apoi la familie...".
Limitele sunt întinse de câteva săptămâni. "Înainte, primeam mulţi pacienţi din alte judeţe, din Satu Mare, din Mureş, Timiş, din Arad... Dar a crescut numărul de pacienţi la nivel local şi paturile sunt acum tot timpul pline, stăm cu liste de aşteptare. Până acum am reuşit să oferim şansa la un pat în ATI", spune medicul, care nici nu vrea să-şi închipuie ce se va întâmpla când, dintr-o dată, nu vor mai fi locuri: "Asta e teama noastră cea mai mare, că la un moment dat nu vom reuşi să oferim un pat ATI..."
3 din 10, neintubaţi
Realitatea e cu adevărat sumbră. Miercurea trecută, din 10 bolnavi de pe secţie, doar trei nu erau intubaţi, putând respira cu măşti CPAP, care introduc cu o anumită presiune aerul din încăpere în tractul respiratoriu al bolnavilor, şi numai doi erau conştienţi.
Restul, toţi intubaţi, sedaţi, în comă indusă, pentru a nu simţi furtunul introdus până în trahee (cu riscul unor infecţii bacteriene), îmbrăcaţi doar cu scutece, igienizaţi de infirmiere, hrăniţi prin vene şi întorşi periodic de pe o parte pe alta, pentru a nu face escare şi a pierde cât mai puţin din masa musculară care, oricum, se atrofiază. O procedură invazivă, dar inevitabilă în cazurile critice, fiindcă asigură schimburile gazoase în lipsa cărora, din cauza inflamării plămânilor, survine decesul.
"La fiecare pacient, pe lângă funcţiile vitale, urmărim diureza, tranzitul fecal, mobilizarea, reziduurile gastrice, permeabilitatea sondelor, poziţia şi starea tuburilor, cateterelor, branulelor, aspectul pielii, culoarea, totul", explică dr. Dobjanschi complexitatea îngrijirilor.
"Să simtă pe pielea lor"
Reporterii au reuşit să intre în dialog cu doi bolnavi "mobilizaţi", cum le spun doctorii celor conştienţi şi apţi să comunice. Iosif Korodi (foto jos) se afla în ATI de 10 zile, după ce o săptămână fusese la Infecţioase. Vizibil slăbit, a recunoscut că are cunoscuţi care neagă existenţa virusului. "Păi, sigur că sunt", a zis, adăugând ce mesaj le-ar transmite celor ca ei: "Să simtă pe pielea lor. Eu tot timpul am avut grijă de mine, dar...".
La fel a reacţionat un alt pacient, Liviu Dărăban (foto jos), care a povestit cum crede că s-a infectat. Greu, cu eforturi mari, aproape neinteligibil: "Acolo unde lucrez au fost doi sau trei (n.r. – colegi infectaţi), unul după altul... Au venit şoferi cu marfă, cu TIR-ul, din Franţa, şi cred că ei ne-au adus (n.r. – virusul)...".
Despre cei care nu "cred" cât de grea poate fi boala se pronunţă fără ezitări ori eufemisme: "Ăia-s nebuni! Să poarte masca şi să-şi vadă de treburile lor! Ăia cu propaganda (n.r. – negaţionistă), ăia fac «minuni». Lasă, că poate ajung şi ei (n.r. – în spitale) şi atunci o să zică «ce-am făcut, ce-am zis, unde am greşit şi unde am ajuns?». Să ajungă aici şi-atunci o să vadă... Până atunci, nu... Când ajungi bolnav, atunci zici «mă, într-adevăr...»".
"Nu pot fi blamaţi"
Chiar şi pentru pacienţii care contestă ferocitatea virusului, doctorii găsesc compasiune şi fac tot ce pot. "Sigur că am avut şi pacienţi din aceştia, încercăm să empatizăm cu dânşii. Uneori reuşim, alteori ne lovim de o reacţie de negare pe care o înţelegem. Am avut pacienţi care au semnat că refuză oxigenul, dar până la urmă ajung să-l ceară singuri. Nu pot fi blamaţi, reportajele tendenţioase la adresa spitalelor şi medicilor nu fac bine...", spune dr. Dobjanschi.
Sunt, totuşi, medicii afectaţi de acuzele că "omoară" oamenii în spital? Din păcate da, şi de altfel 38% din personalul spitalului este afectat de burnout în forme medii şi severe: "Simţim o mare frustrare. Simţim că, dacă oamenii vor continua să acţioneze în felul acesta, nu ştim când se va termina pandemia. Şi bineînţeles că ne gândim şi la noi, şi la familiile noastre, pentru că unii nu putem dormi noaptea...".
"Suntem «criminali»…"
"Suntem percepuţi a fi ceva ce nu suntem. Ştiţi bine, suntem «criminali», am auzit de multe ori. Şi eu am familie, părinţi, fraţi, şi nu m-aş chinui să fac rău cuiva. Ştim că din păcate aparţinătorii nu-şi pot vedea rudele şi asta pentru ei e foarte trist şi nu ştiu ce să creadă... Am lucrat la pacienţi cu care la începutul turei am vorbit, le-am dat medicaţia şi erau stabili, iar în decurs de o oră, două, trei, s-a întâmplat un eveniment, un infarct, care ne lasă efectiv paralizaţi. Nu te aştepţi la o involuţie aşa bruscă", spune şi o asistentă, Emilia (foto).
Tânăra mărturiseşte că este marcată şi fizic, şi emoţional de starea de "război" cu Covidul, dar şi cu contestatarii măsurilor sanitare. "În primul rând e oboseala fizică. Lucrând echipată aşa, depui un efort fizic intens. Apoi pleci acasă cu o mare dezamăgire, când ştii că aici dai totul pentru pacient şi când ieşi afară auzi că omorâm oameni, că facem toate lucrurile rele..."
Spus simplu, medicii nu se aşteaptă nici să fie numiţi "eroi" şi aplaudaţi de pe balcoane, dar nu vor nici să fie consideraţi "asasini". Doar să aibă oamenii încredere în ei că îşi fac meseria cât pot de bine, pentru ei. Cu atât mai mult cu cât unii au făcut-o cu prețul propriei sănătăți, cam jumătate din personalul secției infectându-se în cursul anului trecut, până ce toți s-au vaccinat.
La capătul drumului
În ATI Oradea, procentul de supravieţuire este undeva la 25%. Când media deceselor este de 5-6 pe zi, iar uneori numărul e dublu, extenuarea se resimte şi la capătul "circuitului" din spital, la Prosectură, unde se depun trupurile neînsufleţite ale pacienţilor pentru care lupta a fost pierdută.
Frigiderele morgii Municipalului, gândite pentru vremuri normale, sunt depăşite încă din vara anului trecut, când au fost completate cu un TIR frigorific oferit de o firmă. Bineînţeles, prezenţa autotrenului în curtea din spate a spitalului a stârnit locatarilor blocurilor din zonă percepţii macabre şi suspiciuni, dar soluţia aceasta era, în condiţiile date, singura posibilă. "În TIR se pot păstra până la 20 de trupuri, până se face loc înăuntru, pentru a fi decontaminate, puse în saci negri sigilaţi şi în final duse la cimitir direct pentru înhumare", spune un autopsier.
Imagini dezolante, care îi tulbură şi pe cei mai experimentaţi angajaţi din spitale, fiindcă nici pentru ei, în ciuda prejudecăţilor, oamenii nu sunt simple cifre. Sunt, după lupte câştigate ori pierdute, dar din ce în ce mai grele, fie supravieţuitori, fie victime...
LIBER LA VIZITE
Situaţii speciale
În ciuda impresiei că în Spitalul Municipal accesul vizitatorilor a fost cu desăvârşire interzis de la începutul pandemiei, adevărul e că a fost totuşi posibil, în circumstanţe excepţionale. "Au fost cazuri speciale, în care am mai permis vizitarea pacienţilor la ATI de către un aparţinător", spune directorul de îngrijiri Călin Barabas (foto).
O asemenea situaţie a existat, de exemplu, în toamnă, când pentru a salva o tânără de 26 de ani, însărcinată în 29 de săptămâni, infectată cu Covid şi totodată cu două tumori ovariene gigantice, au lucrat două echipe pluridisciplinare, de anestezişti ai Spitalului Municipal şi de chirurgi obstetricieni de la Judeţean. Deşi medicii au reuşit să-i extragă tumorile, salvând fătul, femeia a murit după câteva zile din cauza unor complicaţii multiple. Înainte de deces, însă, sora sa a putut petrece cu ea 10 minute. În prezent, copilul, care la naştere avea doar 1,5 kilograme, este bine şi se dezvoltă normal.
Pentru a atenua impactul psihologic asupra familiilor, vinerea trecută, Ministerul Sănătăţii a emis un ordin conform căruia bolnavii în stare gravă vor putea fi vizitaţi de un aparţinător, cu acordul medicului curant. În aceleaşi condiţii va fi permisă şi asistenţa religioasă, iar în cazul celor decedaţi, trupurile vor fi îmbrăcate înainte de a fi închise în sicriele sigilate.
Vezi mai jos un video reportaj emoționant, realizat de Adrian Criș și Szilagyi Lorand, montaj: Paul Lelea!