Pe vremea lui Napoleon al III-lea, la finele secolului XIX, arhitectul Georges-Eugene Haussmann sistematiza Parisul medieval demolând cocioabele de pe impozantul, astăzi, bulevard Champs Elysee. Acum o jumătate de secol, pe vremea comunismului, Nicolae Ceauşescu a vrut să sistematizeze România "de la ţară" demolând sate întregi.
Concept corect în sine, sistematizarea rurală declanşată în anii ’80 de regimul comunist a fost concepută de autorităţile vremii în aşa fel încât să înlocuiască gospodăriile individuale cu blocuri "ca la oraş", pentru a face cât mai mult loc pentru agricultură, dar şi pentru a uşura crearea "Omului Nou", care să lucreze în Cooperativele Agricole de Producţie.
Directivă: demolaţi satele!
În perioada comunistă, ideea sistematizării satelor a fost pusă în discuţie întâi prin proiectele de reorganizare administrativ-teritorială din anii ’50-’60. Ulterior, conform Legii 58/1974, se urmărea ca sistematizarea rurală să ducă la "buna gospodărire a fondului funciar" prin eliberarea de construcţii a unor terenuri şi transformarea lor în pământuri agricole. În comune se dorea, concret, "amplasarea judicioasă" a clădirilor şi realizarea de centre civice. Satele trebuiau grupate, iar instituţiile publice - primăria, dispensarul medical, şcoala etc. - urmau să funcţioneze într-o singură clădire.
La plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 23-24 iunie 1986 s-a decis accelerarea procesului de sistematizare rurală derulat până atunci cu încetinitorul. Într-un raport al vremii se propunea desfiinţarea a 3.931 sate din cele 13.123 existente, ceea ce ar fi însemnat punerea la pământ a peste 2 milioane de gospodării ţărăneşti din totalul de circa 6,6 milioane.
Uriaşul plan de demolare şi de strămutare a populaţiei era aprobat de însuşi secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu. Potrivit acestuia, până în anul 2000 România urma să aibă 2.000 comune, iar numărul satelor să fie redus la aproximativ 5-6.000. Dat fiind caracterul dictatorial al regimului, singura opoziţie a fost exprimată mai mult în exil, prin intermediul Radio Europa Liberă, ceea ce a dus în Occident la naşterea aşa-numitei Operaţiuni de salvare Villages Roumaines (Satele Româneşti), prin care diaspora a reunit personalităţi europene care să influenţeze stoparea monstruosului plan ce ar fi distrus vechea civilizaţie rurală românească.
Minus 12 comune
Planurile de sistematizare nu ocoleau, evident, nici Bihorul, documentele păstrate la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale conţinând date atât despre satele ce urmau să fie sistematizate, cât şi despre organizarea centrelor de comună şi a oraşelor.
În 1988, la nivelul Bihorului funcţiona o Comisie judeţeană pentru reorganizarea localităţilor, ce urma să deruleze procesul propriu-zis în funcţie de criterii precum baza economică, perspectivele de dezvoltare, legăturile de circulaţie şi forţa de muncă. Măsurile propuse de Comisie aveau scopul "bunei gospodăriri a fondului funciar" şi apropierea nivelului de trai din mediul rural faţă de cel din urban.
Concret, ca măsură imediată se prevedea comasarea unor comune aşa încât numărul lor se reducea de la 87 la 75 (în prezent sunt 94, şapte fiind nou înfiinţate după Revoluţie, prin "spargerea" unor comune, ca de pildă Paleu şi Toboliu). Între cele vizate erau Sălacea (ce urma să se comaseze cu Buduslău), Suplacu de Barcău (cu Balc), Copăcel (cu Oşorhei), Lazuri de Beiuş (cu Rieni).
Sate comasate
Prin reorganizare, Bihorul urma să aibă în total 334 sate, din care 68 "fără perimetru construibil". În acestea populaţia era în scădere, iar localnicii nu mai aveau voie nici să construiască noi case, nici să facă reparaţii capitale la cele existente, fiind încurajaţi în schimb să construiască în centrele de comună.
Alte 46 de sate urmau să fie comasate, prin unificare administrativă. Spre deosebire de alte judeţe, în Bihor nu era vizat spre demolare decât un singur sat, Pădureni (comuna Viişoara), cătun cu case vechi şi populaţie în scădere. Concomitent, urmau să fie unificate şi Cooperativele Agricole de Producţie (CAP-urile), prin 15 aşa-numite Consilii Unice Agroindustriale de Stat şi Cooperatiste (CUASC-uri).
Prin comasări trebuia să se ajungă la un minim de 2.000 locuitori/comună în zonele de deal şi 5.000 locuitori/comună la şes, o soluţie care permitea reducerea numărului de sate şi comune pe hârtie, în condiţiile în care autorităţile judeţene erau obligate să raporteze "la centru" reuşita desfiinţării de localităţi.
Cu prudenţă
Viorica Zărnescu (foto), în acea vreme arhitectul şef al Oradiei şi totodată şefa colectivului de sistematizare a judeţului, spune că în Bihor de derularea planului răspundea Nistor Ciordaş, vicepreşedintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean, echivalentul Consiliului Judeţean actual.
"La momentul primei prezentări a proiectului de comasare, Ciordaş nu a fost de acord cu propunerile, dar ulterior a realizat că era cea mai bună soluţie. Personal mergea cu arhitecţii prin sate şi prin viitoarele centre agroindustriale pentru a căuta variante", spune arhitecta, adăugând că autorităţile locale doreau să evite demolările pentru a nu stârni populaţia.
De altfel, propunerile de sistematizare erau prezentate şi în adunări cetăţeneşti şi erau analizate de Consiliile Populare ale comunelor (echivalentul Consiliilor Locale). Rezultatul? În memoriile scrise după 1989, fostul demnitar Nistor Ciordaş arată că în 1988 s-ar fi "recuperat" oficial doar 252 hectare de pământ destinat introducerii în circuitul agricol...
Ce ar fi urmat?
Concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole, planul prevedea, de asemenea, dezvoltarea sectorului forestier şi reducerea poluării. Printre localităţile ce puteau fi vizate de demolări într-un viitor apropiat se aflau satele Saca şi Teleac (comuna Budureasa), Goila (Căbeşti), Cărănzel şi Miheleu (Lăzăreni), Brăteşti şi Sălişte de Pomezeu (Răbăgani), Călătani (Tileagd) etc.
În ce priveşte centrele urbane (Oradea şi alte şapte oraşe), în 1988 acestea însumau 45,5% din populaţia Bihorului, urmând să aibă sarcini de "autoaprovizionare", dar şi de găsire a unor forme noi de alimentare cu energie electrică, miza fiind pusă pe centralele pe biomasă, propuse pentru toate oraşele şi mai multe comune.
Potrivit planului, în Bihor urmau să existe 15 aşa numite centre agro-industriale, în oraşe şi comunele mari cu sedii de CUASC-uri: Valea lui Mihai, Săcueni, Marghita, Sălard, Popeşti, Sînmartin, Tileagd, Aleşd, Ceica, Salonta, Tinca, Ciumeghiu, Beiuş, oraş Dr. Petru Groza (Şteiul de azi) şi Bratca. Cum aceste localităţi aveau o populaţie mai mare şi acopereau zone mai întinse, ele urmau să aibă nu doar şcoli generale, ci şi câte un liceu, un spital de 50-100 de paturi, un cămin cultural cu bibliotecă şi sală de cinema, baie publică, creşă şi grădiniţă, precum şi baze sportive. De asemenea, atât pentru aceste localităţi, cât şi pentru centrele de comună, se înfiinţau magazine, brutării şi oficii poştale.
Urbanizare forţată
Planurile pentru dezvoltarea oraşelor din Bihor erau mai vechi. În câteva documente din 1975 se estima că până în 2000 ponderea populaţiei urbane a judeţului urma să ajungă la 72% din total. După Oradea, cel mai mare oraş urma să fie Salonta (cu 36.000 locuitori), urmat de Beiuş (28.000 locuitori), Marghita (26.000) şi Aleşd (21.000). Următorul, cu 20.000 locuitori, urma să fie Felixul, în urma transformării Sînmartinului în oraş.
Dincolo de motivaţiile oficiale, autorităţile urmăreau ca prin sistematizare să determine şi apariţia "Omului Nou", urban sau semi-urban, dependent şi controlabil. Planurile de reorganizare au fost aprobate, însă, abia în 1989, astfel că nu au mai apucat să devină realitate, datorită schimbării de regim. Spre norocul ţărănimii, care n-a mai fost obligată să înlocuiască soba caldă cu caloriferul rece şi pământul roditor din curte cu parcarea din faţa blocului...
NOUTATE VECHE
Sistematizarea, începută de Habsburgi
Bihorul a avut norocul de a scăpa de demolările masive datorită soluţiilor de compromis şi implicării şefilor Comitetului Judeţean al PCR în găsirea unor variante cât mai blânde pentru evitarea demolărilor. În schimb, în judeţele din sudul ţării, numărul satelor demolate ajunsese în 1989 la câteva sute.
Cu toate acestea, proiectul de sistematizare rurală nu era o noutate specifică regimului comunist: în perioada de glorie a Imperiului Habsburgic, împărăteasa Maria Tereza a cerut ca satele transilvănene aflate în zone greu accesibile să fie "trase" la drum, astfel încât personalul ce colecta impozitele să ajungă mai uşor la plătitori. Acest lucru explică, de altfel, faptul că în prezent numărul satelor construite de-a lungul şoselelor, în zonele de deal, este mai mare în Transilvania decât în sudul ţării.