Cu 26 de ani în urmă, pe 20 mai 1990, românii abia ieşiţi din dictatură aveau primele alegeri libere. După o campanie cu multe convulsii, ce avea să se încheie de fapt la aproape o lună după scrutin şi foarte violent, prin marea mineriadă din 13-15 iunie, Duminica Orbului i-a dat câştigători cu 67% pe cripto-comuniştii Frontului Salvării Naţionale.

Începutul democraţiei noastre a fost original, cum spunea Ion Iliescu, tătucul PSD. Cu totul altfel decât în toate celelalte ţări comuniste, cu excepţia URSS. De unde în decembrie ’89 România era privită cu simpatie şi încredere de Europa, ne-am ales brusc cu eticheta de ţară bananieră, unde tribul cu ghioage le extermină pe cele fără. În vreme ce tovarăşele de lagăr Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia au luat-o curajos spre reforme reale, eşalonul doi al vechii noastre nomenclaturi ne-a ţinut pe loc cu o lozincă pe care o fredonăm astăzi în mii de forme: "Nu ne vindem ţara!".

Dacă în 1990 la TVR era ceaţă, şi de-asta nu transmitea adevărul despre Piaţa Universităţii şi mineriadă, televiziunile de acum, cu o excepţie, servesc exclusiv abureli. Şi chiar dacă între timp Europa ne-a trimis şi ajutoare, şi investitori care au repus pe picioare întreprinderi ruinate de cei ce ne îndemnau să nu ne vindem ţara, chiar dacă ne-a primit la muncă şi la studii, ba s-a trezit cu noi inclusiv la furat şi la cerşit, după aproape trei decenii am ajuns din nou la convingerea că tot Occidentul, cu agenturile lui, este de vină.

În tinereţe am lucrat la o redacţie din Cluj vandalizată pentru că, zicând un adevăr, era contra "poporului", a valului. Puhoaie de români se înghesuiau la ghişeele Caritasului (ce pervers botezat aşa!) patronat de Papa Stoica, să depună câte 20.000 de lei ca să scoată după trei luni 160.000, iar ziarul încerca să explice că nu poţi băga în maşina de tocat un kilogram de carne ca să scoţi pe partea cealaltă opt de cârnaţi.

De atunci, mulţi români au umblat prin lume, au sute de programe TV şi internet nelimitat, dar mulţi au rămas totuşi la credulitatea (sau lăcomia?) prostească a anilor ’90. Credem tot că "partidul", "statul", ne "dă" salarii, pensii, ajutoare, şi tot ce trebuie să facem e să nu-l deranjăm, iar în particular să ne rugăm ca noul Caritas, întreaga Românie de azi, să nu crape pe generaţia noastră, să nu moară înainte să ne luăm noi cele opt kile de cârnaţi.

Alegerile tocmai încheiate au putut să pară numai despre promisiunile PSD, neputinţa PNL, obrăznicia UDMR, impetuozitatea USR, perfidia ALDE, isteria PRU şi - era să uit - răutatea Occidentului. Eu cred, însă, că au fost şi despre cum continuăm să ne amăgim, despre cum tot felul de Ilieşti şi Stoici se reîncarnează în Oprişani, Hrebenciuci, Ponte, Tăriceni, Fenechii, Chiţoi şi Verestoy. Pe care, culmea, îi compătimim că-s persecutaţi în timp ce ne iau kilul de carne de pe masă...