Una dintre cele mai neplăcute amintiri ale românilor din anii ´80 este "raţionalizarea" produselor şi serviciilor, ca efect al deciziei dictatorului Nicolae Ceauşescu de a achita datoriile externe ale României.

Fie că erau nevoiţi să stea la cozi în faţa magazinelor de tip Alimentară, fie că li se întrerupea electricitatea şi dârdâiau în blocuri, locuitorii oraşelor erau prinşi într-o perpetuă luptă pentru supravieţuire. Dintre aceste privaţiuni, frigul din case era cel mai greu de suportat. Iar orădenii n-aveau cum să facă excepţie...

De la sobe la calorifere

Încălzirea centralizată a Oradiei are o poveste de peste o jumătate de veac. Necesitatea adoptării acestui sistem a apărut în anii ´60, când începea construirea marilor cartiere de blocuri din Rogerius şi Splaiul Crişanei. În oraş mai erau blocuri, dar locatarii din imobilele mai vechi - de pe străzile Magheru şi Republicii - încă se încălzeau de la sobe.

Iarna 1958/1959 oferea priveliştea unui oraş unde numărul caselor prevala, iar din acoperişurile blocurilor, toate cu hornuri, ieşea fum gros de cărbune ori lemne arse. Construit pentru a deservi cu abur tehnologic noua zonă industrială din Şoseaua Borşului, CET-ul orădean a fost amplasat astfel încât curenţii de aer să ducă peste câmpuri fumul înecăcios de cărbune. În subsidiar, după modelul oraşelor din vest, centrala furniza apă caldă şi căldură cartierului Rogerius, populat cu muncitori aduşi să construiască blocuri sau să lucreze în fabricile de pe platforma industrială.

Lipsuri de tot felul

La noi, însă, sistemul a creat probleme chiar de la început. Conform documentelor din Arhivele Naţionale, în iarna 1966/1967, după câteva luni de la darea în folosinţă a primului agregat, în CET I aveau loc lunar aproximativ 10 avarii. Fiind remediate totdeauna doar parţial, uneori prin "cârpirea" instalaţiilor, defecţiunile au persistat ulterior fără încetare.

Acestei probleme i se adăuga şi cea cauzată de proasta calitate a cărbunelui folosit. În 1980, şefii Consiliului Popular al judeţului (Consiliul Judeţean de atunci) arătau că 20-25% din cărbunele adus de la Voivozi pentru alimentarea CET era pur şi simplu steril, fără putere calorică. Cazanele crăpau mereu şi, în plus, capacitatea de depozitare a păcurii era insuficientă. Reparaţiile se făceau greu, pentru că piesele erau furnizate cu întârziere. De pildă, capetele de agregare necesare unei staţii de desecare au fost livrate la mai multe săptămâni după expirarea termenului.

Montate în grabă, repede şi prost, majoritatea conductelor de distribuţie erau neizolate sau insuficient izolate. Lucrări de întreţinere se făceau, dar de slabă calitate, mare parte a magistralelor II şi III având nevoie de reizolare încă din primii ani.

Ca şi când nu erau de ajuns problemele tehnice şi cele de aprovizionare cu păcură, acestea erau dublate şi de slaba aprovizionare cu cărbune. La începutul iernii 1982/1983, de pildă, în depozitul CET existau doar 55.000 tone de cărbune faţă de 215.000, cât ar fi fost necesar. Prin urmare, în acea iarnă s-a pus problema furnizării agentului termic doar cu ţârâita şi numai după ce temperatura exterioară a scăzut sub 5 grade Celsius.

Economii cu orice preţ

Ca să facă faţă problemelor de aprovizionare, acutizate după ce toate resursele financiare ale ţării au fost orientate spre plata datoriei externe, autorităţile au "raţionalizat" consumul, adică l-au redus sever. Consumatorii, fie că erau instituţii publice, fabrici sau blocuri, trebuiau să economisească electricitatea, apa şi căldura. Anual, exista un număr maxim de gigacalorii repartizat pe fiecare localitate, iar dacă nivelul era depăşit oficialii locali erau destituiţi.

În privinţa încălzirii, marii consumatori industriali erau primii sacrificaţi. În decembrie 1980, Întreprinderea de Materiale de Construcţii, care livra panouri prefabricate pentru construcţia de locuinţe, nu primise căldură timp de două săptămâni. Din acelaşi motiv, fabrica de zahăr a stat închisă toată luna ianuarie 1981. În secţii era frig, iar productivitatea muncii era afectată puternic.

Pentru a face economii, Partidul veghea ca orice spaţiu "lipsit de activitate" să nu mai fie încălzit deloc, măsura fiind aplicată şi în instituţii în zilele în care erau închise. Agentul termic era oprit sâmbăta (care era zi de lucru) şi furnizat doar de duminică seara, pentru ca luni încăperile să fie dezmorţite. Unele întreprinderi au început să folosească apa caldă din returul caloriferelor şi au încercat inclusiv combustibili alternativi, cum ar fi deşeurile sau anvelopele uzate.

Gheţăria de la bloc

Blocurile, deşi noi, erau ineficiente energetic, aşa încât căldura se pierdea prin uşile şi ferestrele montate strâmb. Majoritatea erau construite din panouri mari din beton armat, astfel că erau reci, pline de condens şi cu pereţi interiori mucegăiţi. Au existat şi cazuri în care noile blocuri erau date în folosinţă chiar fără să fi fost racordate la utilităţi.

Cum caloriferele din apartamente au fost proiectate pentru temperaturi maxime de 18 grade, raţionalizarea energiei termice a făcut ca în locuinţele orădenilor să se înregistreze temperaturi între 6 şi 15 grade. În iarna 1980/1981, în Nufărul nu au fost în apartamente mai mult de 10-12ºC. În acelaşi timp, costul agentului termic a crescut constant, costurile cu întreţinerea unui apartament cu trei camere ajungând să se ridice la circa 500 lei, echivalentul unei rate pentru o maşină Dacia, în condiţiile în care salariile erau undeva în jurul a 2.000 lei.

Deşi jumătate din oraş era termoficat, încălzirea se furniza cel mult 4-5 ore pe zi, în anumite intervale orare: o oră-două dimineaţa, o oră după-amiaza şi 2 ore seara. Asta în teorie, căci programul n-a fost respectat niciodată. Întreruperile zilnice în furnizarea energiei electrice, dispuse din raţiuni de economie, au contribuit şi ele la frigul din apartamente. Caloriferele nici nu apucau să se dezmorţească până ce furnizarea agentului termic era oprită din nou, aşa că instalaţiile se uzau mult mai repede decât dacă alimentarea ar fi fost continuă.

Alternative

Populaţia era tot mai nemulţumită, după cum arată numeroase rapoarte ale Securităţii, existente şi acestea în arhive, şi tot mai mulţi orădeni voiau să renunţe la bloc pentru a se muta în case, unde puteau folosi sobe. Ca să se încălzească, fiecare se descurca cum putea.

În general, oamenii porneau aragazul, dar cum în Oradea se foloseau buteliile, greu de găsit şi ele, era o soluţie provizorie. Cam singura, deoarece la un moment dat în magazine nu se mai găseau nici reşouri ori aeroterme, tocmai pentru ca oamenii să nu consume curent. Cei mai fericiţi erau cei care aveau sobe, dar şi aceştia numai dacă găseau lemne. Procurarea lor se putea face "la mica înţelegere", prin troc sau prin alte metode, mai mult sau mai puţin legale.

Un nou început

Sistemul centralizat de alimentare cu căldură şi apă caldă ar fi trebuit să fie un mare pas înainte pentru orădeni, spre civilizaţie şi urbanizare, dar cei care primeau apartamente la bloc au devenit rapid nemulţumiţi de modul în care era furnizată căldura. Însuşi faptul că până şi în ziua de azi nu se furnizează continuu căldură şi apă caldă se datorează felului în care au fost concepute acum o jumătate de secol reţelele, cu conducte de slabă calitate, care crapă periodic, şi care de la "bun" început nu erau izolate.

Sistemul centralizat de termoficare a continuat să dea bătăi de cap autorităţilor şi după 1990. Timp de încă două decenii, avariile de pe reţele şi fumul gros al CET-ului au completat peisajul hibernal în fiecare an. Capacitatea vechii centrale a scăzut la doar 65MWh, iar angajaţii Electrocentrale erau nevoiţi să repare săptămânal defecţiunile.

Abia cu mare întârziere, în 2010, cu mult după ce atât centrala, cât şi magistralele au depăşit scadenţa de funcţionare, s-a pus problema unor investiţii de anvergură pentru modernizarea sistemului. După dezafectarea vechii centrale, înlocuirea reţelelor de termoficare durează deja de trei ani, ceea ce enervează un oraş întreg. Dar altfel nu poate fi îndreptat răul originar...

EFICIENTIZARE
La vremuri noi, CET nou!

Defecţiunile tot mai dese şi tot mai grave ale CET I, coroborate cu spargerea continuă a conductelor magistrale, dar şi cu tot mai marile probleme de mediu provocate de poluarea generată prin arderea cărbunelui, au obligat municipalitatea să ia decizia construirii unei electrocentrale termice noi, aşa fiind aleasă varianta noului CET pe gaz (foto).

Acesta a fost construit în anul 2015 cu fonduri europene în valoare de 52 milioane euro, poluarea reducându-se aproape la zero. Pentru eliminarea pierderilor pe reţele, tot în anul 2015 a fost începută, şi tot cu fonduri europene, înlocuirea a peste 35 kilometri de conducte pe magistrale, ceea ce a redus atât numărul avariilor, cât şi pierderile până la consumator.