Dacă mergi în Italia vezi că ocupaţia de bază a localnicilor este să rupă bilete de intrare la minunăţiile turistice ctitorite de strămoşi. Pare, deci, tentant şi pentru orădeni să se ocupe cu turismul; oricum, e mult mai plăcut să iei bacşişuri frumoase decât să lipeşti tălpi la pantofi.
Problema care se pune este dacă Oradea are faţă de oraş turistic. Sau dacă va avea vreodată. La cum arată acum, trebuie să ne gândim de două ori dacă invităm pe cineva în casă. Când baia îţi este în reparaţii, e jenant să-l duci pe oaspete la toaleta din curte. Şi va mai dura până ce măcar marile palate centrale vor avea aspect cât de cât comercial.
Totuşi, Oradea are câteva atuuri importante. Prin tradiţiile lor, comunităţile etnice pot constitui în sine un punct de atracţie. Ce pitoresc ar arăta un restaurant evreiesc cu muzică specifică, o vioară cu goarnă asortată cu sărmăluţe, un bograci servit de un mustăcios cu bici la cingătoare! Apoi, nimeni nu s-a gândit la un local cu specific ţigănesc, cu talmeş-balmeşul aferent şi inconfundabilele dansuri...
Oradea mai are o Cetate ce poate spune multe, biserici şi sinagogi remarcabile, un Criş viu şi frumos valorificat. Să nu uităm de Pasajul Vulturul Negru, unde băuturile curg în valuri. Apropo: ce vitrine frumos populate, ca la Amsterdam, s-ar putea face sub Pasaj! Să vedeţi atunci puhoi de muşterii...
Punctul slab îl constituie, însă, tocmai orădenii. Mai exact cei care nu vor nimic, pentru că turismul este zgomotos, comerţul păgubos, iar salariile oricum mici. Mai bine rămânem noi de noi, cu berea la pet luată pe caiet.