Îndrăgit de oamenii de toate vârstele la vremea în care rula în cinematografele din toată ţara, privit cu nostalgie la televizor în deceniile de după, urmărit cu curiozitate de generaţia YouTube, "Pistruiatul" a fost nu doar primul film color realizat în România, ci şi cel mai popular.
Orădenii, mai cu seamă, au toate motivele să-l placă în mod special, pentru că imaginile cele mai cunoscute ale filmului au fost turnate la Oradea, într-o epocă în care nici amprenta interbelică, nici urmele celui de-al Doilea Război Mondial şi nici cele ale primilor ani de comunism încă nu erau şterse cu totul prin "marea modernizare" din anii ’80.
Copilărie în război
Acţiunea serialului se întinde pe parcursul verii anului 1944, când România era în plin război, încă aliată cu Germania hitleristă şi aflată sub presiunea inamicului sovietic ce avea să-i decidă destinul. Punctul culminant este momentul 23 august 1944, când România a părăsit alianţa cu Hitler, alăturându-se sovieticilor şi americanilor.
Subiectul face referire la ceea ce propaganda comunistă acredita drept "lupta" ilegaliştilor comunişti împotriva fasciştilor şi naziştilor. Personajul principal, un puşti de 13 ani, pistruiat, interpretat de Costel Băloiu, ce locuieşte într-un oraş de provincie, se vede prins într-o aventură de protejare a unui ilegalist (jucat de Sergiu Nicolaescu) fugit de sub escorta Siguranţei. În zece episoade, misiunea Pistruiatului se extinde şi ajunge "omul de legătură" al mai multor comunişti, reuniţi într-un "grup insurecţional" decis să întoarcă soarta războiului.
Regizorul Francisc Munteanu (foto) gândise personajul raportându-se în primul rând la felul cum ar putea percepe un copil acţiunile militare de atunci. De altfel, Pistruiatul avea să devină în film chiar "unul dintre eroii care au contribuit la lupta pentru înfăptuirea unui deziderat major al poporului nostru", spunea regizorul într-un interviu.
Se caută copii pistruiaţi!
Casting-ul pentru film a fost făcut la începutul anului 1973. De ce s-a dorit neapărat un copil cu pistrui nu se ştie, dar anunţurile publicate atunci în ziarele locale cereau elevi cu vârsta între 12-15 ani "cu o fizionomie şi o personalitate proprii", cum preciza un text din ziarul Crişana. În Oradea, concursul pentru rol s-a desfăşurat în luna februarie, la Casa Pionierilor.
Într-un interviu din 2012, cel ales, Costel Băloiu (foto), rememorează acea primăvară, când era elev la o şcoală generală din Bucureşti. "Eram într-o sâmbătă după-amiază, am văzut anunţul şi le-am zis prietenilor «hai să ne facem actori». Totul a fost o joacă... După două săptămâni, la şcoală, am fost chemat de doamna directoare pentru a fi dus faţă în faţă cu ceilalţi pretendenţi", spunea Băloiu care, de altfel, nu avea niciodată să devină actor, ci taximetrist. Dar atunci concurenţa fusese uriaşă: la selecţie s-au prezentat 6.500 de copii în Bucureşti şi 3.000 în Oradea şi în Cluj.
Pentru vechime
Înaintea filmărilor, tovarăşii din conducerea Oradiei fuseseră convocaţi de prim-secretarul judeţului Bihor, Petre Blajovici, la Consiliul Popular, în actuala Sală Mare a Primăriei. Filmarea celor câteva episoade în Oradea era "o mare onoare pentru noi", spunea Blajovici. Autorităţile s-au implicat în strângerea muncitorilor din fabrici pentru scenele în care era nevoie de mulţi oameni, doar pentru mitingul din faţa Primăriei fiind necesari 3.000.
Pentru filmările exterioare au fost alese două oraşe, Oradea şi Clujul. Francisc Munteanu îşi dorise un oraş "cu o veche mişcare muncitorească, cu tradiţii de luptă pentru dreptate socială şi naţională", dar urbea de pe Criş a fost aleasă mai degrabă datorită centrului vechi şi străzilor care încă păstrau aspectul anilor ´40. Cel mai mult i-au plăcut Pasajul Vulturul Negru şi Depoul CFR, unde a găsit exact ceea ce căuta: şoproane vechi, grămezi de cărbuni, ziduri dărâmate şi locomotive cu aburi. De mare ajutor i-au mai fost tramvaiele vechi, încă în funcţiune, şi suportul logistic al Teatrului de Stat.
Unde s-a filmat?
Director al Teatrului orădean în perioada comunistă, Mircea Bradu (foto) îşi aduce aminte că în 1972 Munteanu a făcut câteva vizite în Oradea şi Arad. "I-a plăcut foarte mult oraşul, era unul cinematografic, după cum zicea. A căutat să filmeze în ganguri, a filmat mult pe Republicii, la Teatru, în clădirea de pe malul Crişului (n.r. - Palatul Levay)", relatează dramaturgul. Câteva scene au fost turnate, de asemenea, în clădirea Primăriei, în Parcul Libertăţii, la Liceul Greco-Catolic şi la Liceul Ady Endre. "S-a filmat la clădirile de lângă Teatru, unde aveam magazia de materiale. Toată lumea se uita, era spectaculos", spune, la rându-i, Eugen Ţugulea, directorul Teatrului în anul realizării filmului.
Studiourile de la Buftea au trimis în Oradea o echipă de 60 de oameni, între actori aflându-se şi doi orădeni: Dorel Urlăţeanu şi Tibi Varga. S-a filmat pe tot parcursul verii, ultimele secvenţe fiind trase în august. Au fost şi cele mai grele, datorită numărului mare al figuranţilor. În ultimul episod a fost reconstituit momentul eliberării, printr-un miting în faţa Primăriei, unde s-a anunţat crearea noii alianţe dintre România şi Uniunea Sovietică, iar apoi s-a filmat defilarea Armatei Române pe strada Republicii, în aclamaţiile a mii de oameni. "Oamenii au venit cu flori crescute din rănile războiului şi le-au oferit ostaşilor români care intraseră victorioşi în oraş...", nota presa locală atunci.
Fără urmări…
Apariţia unui copil într-un rol principal nu era o noutate pentru cinematografia românească. Cu un an înainte, în 1972, apăruse în cinematografe "Veronica", cu Lulu Mihăescu în rolul principal. "Era o nouă modă atunci, filmele cu copii şi pentru copii", spune Mircea Bradu.
Chiar dacă nu a devenit actor, Costel Băloiu şi-a îndeplinit foarte bine rolul. Tot Bradu îşi aminteşte: "Eu am făcut un pariu cu Francisc Munteanu şi i-am zis că puştiul nu-şi va continua cariera de actor". Lui Munteanu i-a plăcut mult copilul, dovadă că ar fi dorit să facă un nou film cu el, la două decenii după "Pistruiatul", în care băiatul s-ar fi reîntâlnit cu Sergiu Nicolaescu ca muncitor într-o uzină. Regizorul a pierit, însă, înainte să-şi materializeze ideea. Totuşi, Băloiu a avut unul din cele mai lungi roluri ale unui actor român - 156 de zile de filmare.
"Pistruiatul" a mai prilejuit o premieră inedită, filmul precedând cartea. Abia în 1976 apărea la editura Ion Creangă, specializată în cărţi pentru copii, romanul "Pistruiatul", avându-l ca autor pe Francisc Munteanu, în care acţiunea şi personajele sunt aceleaşi, iar locul desfăşurării acţiunii era, de astă dată, oraşul Arad.
Pentru orădeni, însă, în plină eră comunistă, presărată cu probleme, "Pistruiatul" a rămas o amintire plăcută. Asta, fiindcă au putut avea parte de momente de destindere în spaţiul public, ca martori ai realizării unui film, dar şi fiindcă apoi, decenii întregi, văzând şi revăzând filmul, şi-au amintit de propriul oraş "de pe vremuri". "Uite, acolo s-a filmat Pistruiatul", mai zic şi acum numeroşi nostalgici ai simplităţii tinereţii...
MIJLOC DE PROPAGANDĂ
Cinematografie controlată politic
În regimul comunist, filmul a fost transformat din distracţie în instrument al sistemului. Tot ce a produs cinematografia românească între anii 1948 şi 1989 este puternic impregnat de propagandă şi de cenzură, mesajele partidului unic fiind mai mult sau mai puţin evidente. Subtilitatea era deseori folosită pentru manipularea maselor. Filmul istoric reda un trecut în care poporul român apărea glorios, filmul poliţist îl scotea în faţă pe miliţianul sau securistul bun, "de omenie", iar comediile conţineau mesaje criptate, uneori condimentate de mici ironii la adresa societăţii, niciodată însă peste limitele permise de partid.
Filmele promovau eliberarea, colectivizarea, industrializarea, lupta de clasă, construirea socialismului, cu personaje de obicei reci şi replici creionate în limbaj de lemn. Se filmau fabrici, ogoare, blocuri, foarte rar biserici, oameni zâmbind, niciodată nemulţumiţi. Din cele 550 de filme realizate în România comunistă, 220 au caracter politic-propagandistic, fiind realizate în linia dictată de PCR: pro-sovietică, internaţionalistă, anti-occidentală, protocronistă şi naţionalistă.