Suntem mândri de înaintaşii noştri care au reuşit să ridice o splendoare de Teatru în mai puţin de doi ani. Dar puţini ştiu că au trebuit 70 de ani pentru ca orădenii să se poată hotărî unde să-l amplaseze.
De atunci au trecut două războaie mondiale, dar mentalitatea concitadinilor tot nu s-a schimbat. Prin 2007 l-am întrebat pe Petru Filip de ce nu construieşte un pod în zona pontoanelor. Mi-a spus că s-a săturat să-i sară riveranii în cap. Drept urmare, la alegeri s-au săturat şi orădenii de el.
De altfel, termenul de riveran vine să-l înlocuiască pe mai vechiul şi comunistul "un grup de tovarăşi". Vrei să faci podul? Vin riveranii şi-ţi explică că periclitezi mătasea broaştei, că în gozul de pe mal depune ouă codobatura de şarpantă şi că în general n-au niciun chef să înghită gaze de eşapament când cei din Decebal s-au obişnuit cu aşa ceva.
La fel e şi cu parcarea din spatele Tribunalului. Deşi maşinile se încalecă, echipa de riverani, de data asta dotată şi cu avocaţi, se opune cu îndârjire proiectului. Ba că le ia aerul, ba că li se dărâmă înjghebările folosite ca garaje. Păi, unde să-şi mai pună murăturile şi bulendrele strânse într-o viaţă? Mai nou, cică vechea clădire a Infecţioaselor e monument istoric. Deşi, vorba cântecului, pe ruină se văd cum se preling bacilii de ftizie.
Montarea de bănci în faţa blocului stârneşte opoziţia furibundă a pensionarilor. Aparatele de joacă, pe cea a proprietarilor de patrupede. Patinoarul, pe-a ecologiştilor. În oraşul ăsta nu poţi bate un cui că apar riveranii să protesteze. Suntem neam de Gică contra...