Dezvoltarea Oradiei la începutul anilor 1900 și în perioada interbelică a însemnat, pe lângă noi investiții industriale și edilitare, și crearea unei rețele de restaurante și cafenele, care în timp au devenit cunoscute și apreciate atât de localnici, cât și de vizitatorii urbei.
BIHOREANUL vă arată care erau cele mai importante astfel de localuri, ce se întâmpla în ele și cine le frecventa.
Afaceri în creștere
Indiferent de venit și statut social, o bună parte a locuitorilor Oradiei de acum o sută sau mai bine de ani frecventau cafenelele sau restaurantele locale. Motivele erau diverse, de la participarea la un bal ori la un mic spectacol pentru cei cu dare de mână, confruntări de idei ale intelectualilor și bârfe ale ziariștilor, până la depănarea unor simple povești în fața unui pahar cu tărie.
Odată cu dezvoltarea orașului aflat în Imperiul Austro-Ungar, spiritul antreprenorial a crescut și el, apărând afaceri diverse, magazine, ateliere, etc. Industria ospitalității a avut același parcurs, astfel că s-au deschis restaurante elegante, copiate după moda occidentală și dedicate celor cu dare de mână, dar și baruri de cartier, pe unde se perindau cei cu venituri modeste și amar de înecat. Cele mai bune au apărut, evident, în zona centrală, cu precădere la parterul noilor hoteluri din actualele Piețe Unirii și Ferdinand, precum și pe Corso, copiind stilul arhitectural și modelul de activitate al celor din Budapesta.
Cu stil
În volumul dedicat vieții cotidiene în Oradea modernă, istoricul Király Réka-Andrea prezintă cafenelele începutului de secol XX ca spații ale elitei locale, frecventate de comercianți, industriași, funcționari, artiști, ziariști și avocați. Epicentrul localurilor bune era Piața Bémer (Regele Ferdinand I), unde se aflau Royal, Emke și Pannónia, acestea flancând Teatrul și intrarea pe principala arteră comercială, actuala stradă Republicii.
Cafeneaua Emke a fost deschisă în 1902 la parterul Palatului Sztarill (Astoria) ca local de lux, decorat cu motive secession, oglinzi și mobilier masiv. Terasa (foto) era cunoscută pentru convorbirile literare ale membrilor Asociației Holnap (Mâine), între care Ady Endre, Juhász Gyula, Dutka Ákos, Emőd Tamás, care discutau literatură și așterneau pe hârtie sute de poezii.
Emke avea, de asemenea, un spațiu de relaxare cu mese de biliard și alte jocuri, iar etajul, numit popular „cetatea bufniței”, era rezervat exclusiv burlacilor înstăriți, care se întâlneau la cafea. Muzica era asigurată de orchestra lui Beke Károly.
Spații generoase
În vecinătate, la parterul Hotelului Pannónia (acum Transilvania) se afla restaurantul cu același nume (foto jos). Deschisă în vara anului 1904, incinta oferea spațiu generos atât înăuntru, cât și în curte, având inclusiv o „grădină de iarnă”. Interiorul era ornat cu decorații florale, în buchete și în formă de evantai, precum și cu oglinzi de mari dimensiuni.
Mai către pod funcționa cafeneaua Elite, cu o terasă generoasă, iar pe strada Szent János (azi Ady Endre) se afla restaurantul Kispipa, într-o casă lungă cu aer mic-burghez, cum aprecia scriitorul Dutka Ákos. Prietenul său, Ady Endre, petrecea mult timp și pe terasa cafenelei Müller din fața Tribunalului (actualul muzeu Ady), unde putea fi la curent cu noile știri despre fărădelegi și judecări.
Ca-n Budapesta
Localurile cu gust erau de găsit și de cealaltă parte a podului Sf. Ladislau. Numită înainte de 1918 Szent László, actuala Piață a Unirii era flancată de restaurante și cafenele precum Fekete Sas (Vulturul Negru), Csarnok (în Casa Kovács de la nr. 5) și Korona.
Restaurantul din Palatul Vulturul Negru era parte a impunătorului complex deschis în anul 1909 ce mai cuprindea un hotel, magazine și cinema. În cartea „Metamorfoza unui oraș”, istoricul Fleisz János îl citează pe scriitorul Szabó Dezső, care aprecia că stabilimentul se asemăna celor din Budapesta și era frecventat de aristocrație și de pătura gentry, care petrecea aici cu șampanie, în timp ce afară era așteptată de trăsuri.
O altă cafenea cunoscută era Lloyd, deschisă în colțul clădirii ce adăpostea Hala Comercială (azi Facultatea de Medicină și Farmacie).
Mușteriii puteau alege dintre preparate locale și străine. Pannónia, de pildă, era renumită pentru bucătăria maghiară și franceză, pentru vinuri, berea Dreher și servirea atentă. Cafeneaua Emke oferea băuturi alcoolice de mare calitate, clienții având la dispoziție ziare locale, naționale și străine, iar servirea era, și aici, dintre cele mai bune. Conform monografiei „Istoria Bihorului”, cea mai consumată băutură era berea, mai ales cea fabricată în Oradea și în Cluj, urmată de vinurile locale și străine.
Localuri vechi și noi
În perioada interbelică rolul social al cafenelelor și restaurantelor a rămas neschimbat. Potrivit lui Fleisz János, în 1923 în Oradea funcționau 45 de restaurante și 17 cafenele, precum și 21 de bufete și baruri, atât în centru, cât și în cartiere. Localurile de top au rămas cele din centrul orașului, mai ales cele din Piața Bémer, între timp redenumită Regina Maria.
Muzica internațională, foxtrotul și jazzul se amestecau cu acordurile lăutarilor conduși de frații Bura, timp în care se legau povești și se încheiau afaceri la unul sau mai multe pahare. Jocurile de societate, biliardul, șahul și domino, precum și lectura presei rămâneau preocupări obișnuite ale clienților, dar războiul și mai ales criza din jurul anului 1930 au schimbat obiceiurile, multe stabilimente închizându-se.
Restaurantele erau frecventate îndeosebi de elita locală, care organiza ceaiuri dansante și petreceri, profitând de atmosfera relaxantă și amenajările cu gust. Programul se întindea până la ora 2 noaptea, ocazional unele fiind deschise până dimineața.
În 1923, ziarul Vestul României desemna restaurantul Palace (fost Pannónia) drept „cel mai elegant și mai somptuos din localitate”. La fel se prezenta Emke, local redenumit Astoria. În Parcul Eminescu (Libertății de azi) se aflau restaurantele Rimanóczy și Lydo, iar pe Bulevardul Regele Ferdinand (acum Republicii), la nr. 11, funcționa restaurantul Regina Maria. Alte restaurante de primă mână erau Principele Carol, Delfin și Tufa de trandafir.
În zona semicentrală, unul dintre localurile preferate de orădeni, existent și azi, era bodega La Oituz (foto) din Calea Dorobanților (azi Armatei Române), unde se serveau preparate pe grătar și bere Timișoreana.
Meniu divers
Preparatele variate nu erau potrivite chiar oricărui buzunar. Presa locală îi acuza adesea pe proprietarii restaurantelor de furt pentru practicarea unor prețuri prea mari, „care nu se pot justifica prin nimic”. Existau, însă, și localuri de clasa a doua, mai accesibile publicului larg. Ospătăriile interbelice erau conduse de antreprenori români, cel mai important fiind un anume Alexandru Borzon, dar și de evrei și maghiari.
Meniurile conțineau feluri pentru toate cele trei mese zilnice. Cea de prânz consta în supă de legume sau de carne, friptură din carne de vită, cu sos, ou sau usturoi, friptură de vițel cu diferite garnituri și legume. La începutul anilor ’20, cele mai scumpe supe și fripturi costau 11 lei, în condițiile în care mulți bihoreni câștigau între 1.000 și 3.000 de lei lunar.
Cafenelele și cofetăriile interbelice ofereau diferite tipuri de prăjituri și cafele, de la cafea neagră la cea cu lapte, lapte simplu și ceai, cu rom sau lămâie, fiecare la preț de câțiva lei. Între cafenelele orădene interbelice se remarcau Ulpia, Minerva, Margareta, Traian și Dacia.
Dezvoltarea restaurantelor și cafenelelor din Oradea începutului de secol XX indică un oraș vibrant, în care gusturile se diversificau, odată cu deschiderea populației spre moda occidentală. Se năștea un oraș cosmopolit, apreciat deopotrivă de localnici și vizitatori, tradiție continuată, ne place să credem, și azi...
BONBONNIÈRE
Cabaretul din Oradea, ca-n Capitală
Pe lângă multitudinea de opțiuni în materie de cafenele și spectacole, în localuri și pe scena Teatrului, publicul se putea delecta cu seri de muzică și dans. Conform volumului „Istoria orașului Oradea”, primul program de cabaret din Oradea a fost prezentat de Asociația locală pentru cabaret pe terasa Bazarului.
Stabilimentul definitiv, Cabaretul Bonbonnière din clădirea Arborele Verde (pe actuala stradă Vasile Alecsandri), a fost deschis în anul 1908 din inițiativa actorului și compozitorului Kondor Ernő, după modelul celui din Budapesta, inaugurat tot de el cu doar un an înainte. Sala mare (foto), unde de ani buni se prezentau piese de teatru românești și maghiare, iar acum sunt puse în scenă cele ale Teatrului Arcadia, avea o scenă pentru concerte și spectacole ce puteau fi urmărite de la mese la care erau servite diverse băuturi.
Cabaretul oferea un program de varietăți artistice cuprinzând muzică, dans și petreceri, iar într-o sală mai mică, numită Cabaret Blanc, se găsea un bar american cu separeuri, unde se asculta jazz. Bonbonnière a funcționat până în primăvara lui 1919, când a fost închis de autoritățile bolșevice.
