Deşi, probabil, majoritatea nu-i ştiu originea denumirii, totuşi cea mai mare parte a orădenilor, când aud de Rogerius, se gândesc la o întindere mare de blocuri, la Orăşelul Copiilor, la Perla sau la fostul Cinema Patria.

Dar cartierul Oradiei are o poveste întinsă pe mai multe decenii, timp în care a adunat zeci de mii de locuitori. BIHOREANUL o reconstituie astăzi, pentru cei prea tineri pentru a o şti...

Grădinile bulgarilor

Primele străzi din actualul cartier Rogerius - definit în 2011 de o Hotărâre a Consiliului Local ca fiind cuprins în perimetrul Bulevardul Ştefan cel Mare, strada Podului, Bulevardul Dacia şi strada Berzei - a început să se dezvolte dinspre Gară acum mai bine de un secol, când arhitectul Rimanóczy Kálmán gândea acolo un cartier nou, pe sistemul "oraş grădină", cu mici curţi aflate între imobil şi frontul stradal.

În secolul XIX, numărul caselor edificate între zona gării şi Pârâul Sălbatic (a cărui întubare pe sub strada Lacul Roşu a început în anii 1980) a rămas totuşi mic. Cea mai mare parte a cartierului de azi, îndeosebi extremitatea vestică, era ocupată de terenuri agricole. Până la cooperativizarea din anii ´50, când au devenit parte a Cooperativei Agricole de Producţie "Viaţa Nouă" - Episcopia Bihor, acestea au aparţinut mai ales comunităţii bulgare din Oradea, ai cărei membri cultivau zarzavaturi şi castraveţi până la marginea căii ferate spre Arad (zona Ioşia Nord).

Industrializare spre vest

Instaurarea regimului comunist a adus cu sine politica industrializării intensive a oraşelor. În jurul anului 1960, liderii politici din Oradea şi regiunea Crişana (n.r. - între 1950 şi 1968 au existat regiuni, nu judeţe) discutau despre înfiinţarea în urbea de pe Criş a unei noi platforme industriale. Probabil din motive mai degrabă ideologice decât economice, amplasamentul propus a fost cel dinspre graniţa cu Ungaria.

În anii ´60-´70 au fost ridicate aici, pe o suprafaţă de circa 200 de hectare, mai multe unităţi industriale, între care prima centrală electro-termică (CET 1), Uzina de Alumină şi Fabrica de Zahăr. Fireşte, acestea au atras în oraş un număr mare de oameni din comunele judeţului, pentru care trebuia asigurat spaţiu locativ. Iniţial, prima soluţie a fost căminul muncitoresc, care asigura standarde minime de trai, dar autorităţile şi-au dat seama rapid că în aceste condiţii nu se puteau întemeia familii.

Îngrămădiţi în blocuri

Pentru cazarea în bune condiţii a angajaţilor şi a familiilor lor, în primă fază comuniştii au planificat construirea unor blocuri de locuinţe pe terenurile agricole dintre oraş şi platforma industrială, primele fiind date în folosinţă către jumătatea anilor ´60 în capătul străzilor Sovata şi Aluminei, precum şi lângă Şoseaua 6 Martie (actualul Bulevard Dacia).

În total, între anii 1960 şi 1969, în Zona de Vest, cum fusese numită, au fost date în folosinţă 3.200 apartamente în care s-au mutat 11.300 persoane. Blocuri şi scări de bloc întregi au fost predate de către Trustul de Construcţii câte unei singure întreprinderi, astfel încât colegii de muncă să fie şi vecini. În alte cazuri, locatarii proveneau din medii diferite - muncitori de la diferite fabrici, pensionari şi câteva familii ale căror case fuseseră demolate.

Florian Hîrca, fost director la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi LocativăBlocurile avea grade de confort diferite. "Cele confort III, cu confort redus, s-au făcut în special pentru lucrătorii de la Sere, pentru muncitori în general, necăsătoriţi sau chiar căsătoriţi. Dacă erau căsătoriţi şi aveau copii, cereau prin întreprinderea la care lucrau o locuinţă mai mare", spune Florian Hîrca (foto), fost director la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărire Comunală şi Locativă.

Blocuri la indigo

Modul în care a fost construită Zona de Vest a ajuns să atragă însă criticile liderilor comunişti din Bihor, nemulţumiţi în principal de faptul că "cel mai bun teren agricol al Oradiei", după cum spuneau, fusese sacrificat pentru industrie şi locuinţe. Totodată, clădirile întreprinderilor de pe Şoseaua Borşului ar fi fost prea mari şi ineficiente.

Petre Blajovici, fost prefectÎn anul 1974, prim-secretarul judeţului (n.r. - pe atunci un fel de prefect), Petre Blajovici (foto), considerat unul dintre cei mai "liberali", pleda totuşi pentru ca proiectele să fie cât mai bune. "Eu, unul, nu sunt de acord ca să facem toate blocurile de acelaşi tip, încât omul să le încurce când se întoarce acasă, pentru că toate sunt la fel", a motivat Blajovici necesitatea creşterii calităţii construcţiilor.

Proiecte unicat

Viorica Zărnescu, fost arhitect șef al OradieiCa urmare, din fericire, construcţiile au început să se diversifice. În anii 1972-1973 era construit ansamblul din Piaţa Magnoliei, o "zonă experimentală", cum îşi aminteşte fostul arhitect şef al oraşului Viorica Zărnescu (foto). Motivul? "Întâi au fost realizate toate drumurile şi utilităţile şi abia apoi s-a trecut la ridicarea blocurilor". Altfel spus, în mod neobişnuit, s-a lucrat "pe dos".

"Piaţa Magnoliei a fost proiectată de Luci Verner, în trepte, ca zonă de odihnă. Treptele erau placate cu marmură de la Vaşcău. De la Simeria trebuiau aduse magnolii, dar inginerul horticol de la Centrul de Proiectare Judeţean (n.r. - care realiza proiectele de sistematizare urbană), Eusebiu Ştefan, le-a refuzat. A fost scandal. Fântâna trebuia să fie de patru ori mai mare, trebuia turnată la Înfrăţirea, dar nu a existat suficient material. S-a lucrat mult şi la arcadele balcoanelor de la ultimul etaj al blocurilor. S-a dorit ceva deosebit", spune Zărnescu. Ulterior, cinematograful Patria avea să completeze ansamblul.

Un alt punct de reper pentru Rogerius a fost Şoseaua 6 Martie, acum Bulevardul Dacia. Fiind poarta de intrare în ţară dinspre Ungaria, autorităţile au vrut să-i dea un aspect deosebit, acceptând blocuri "unicat", adică total diferite faţă de celelalte. Iniţial propusă să rămână cu două benzi pe sens, strada a fost lărgită şi mobilată cu clădiri înalte. În intersecţia cu bulevardul Decebal fusese imaginat un complex administrativ, cu spaţii expoziţionale, dar în final s-a renunţat, din lipsă de fonduri.

Cartier ras

Când terenurile destinate noilor blocuri s-au epuizat, autorităţile au trecut la demolarea vechilor case. Imobilele din strada Moldovei, de pildă, au fost construite mai îndesit comparativ cu proiectele din anii ´60. Evacuările se lăsau adesea cu scandal, chiar şi cu procese şi evacuări forţate, în proximitatea străzilor Moldovei şi Cantacuzino locuind şi romi, nevoiţi să-şi vândă caii şi celelalte animale din gospodării.

Conform documentelor de arhivă, între anii 1972 şi 1989 în perimetrul dintre bulevardele Dacia şi Ştefan cel Mare au fost demolate 400 de case şi 1.300 de persoane au fost strămutate în apartamente nou-construite. În perimetrul delimitat de arterele Dacia - Podului - Ştefan cel Mare - Olimpiadei au fost construite în acea perioadă 18.300 de apartamente.

Cartierul a fost proiectat pentru a fi satisfăcute toate necesităţile locuitorilor, astfel că în 1969 a fost dat în folosinţă în centrul său Spitalul de Copii (azi Spitalul Municipal), iar apoi Policlinica (acum Spitalul Pelican). Cvartalele au fost dotate cu spaţii comerciale, grădiniţe şi şcoli, însă înghesuite, aşa că spaţiile verzi şi locurile de parcare au fost de la început insuficiente.

Conform documentelor, din 1990 urma să înceapă sistematizarea zonei dintre strada Lacul Roşu şi Gară, până la Palatul Baroc, însă planurile n-au fost puse în practică din cauza prăbuşirii regimului comunist.

Poluare şi lipsuri

Mai ales în anii ´70-´80, apropierea cartierului de zona industrială a afectat viaţa locuitorilor. Pentru că de obicei vântul bate dinspre vest, peste oraş se abătea fumul CET-ului. Prin 1981, coşul iniţial a fost înlocuit cu unul mai mic, aşa că cenuşa se împrăştia mai ales asupra cartierului Rogerius.

Locuitorii au fost afectaţi în ultimii ani ai regimului comunist şi de frecvente întreruperi de energie termică şi apă. Iarna orădenii primeau căldură 6-7 ore pe zi, astfel că apartamentele, majoritatea construite din panouri de beton, ineficiente energetic, erau tot timpul reci, iar apa caldă ajunsese să "se dea" o oră-două pe zi.

Situaţia a început să se normalizeze după 1990, iar de atunci confortul localnicilor s-a îmbunătăţit continuu, cum era şi normal, cartierul devenind unul dintre cele reprezentative ale Oradiei. Arhicunoscut, plin de poveşti şi de mici istorii ale oamenilor de toate vârstele. Cum, însă, dezvoltarea sa se loveşte de spaţiul limitat, principala preocupare a autorităţilor va rămâne şi pe mai departe îmbunătăţirea calităţii vieţii, astfel încât poveştile să meargă mai departe...


ORADEA DISTRUSĂ
Călugărul Rogerius şi mărturiile sale

Denumirea cartierului Rogerius vine de la cronicarul italian Rogero di Puglia, preot şi diplomat care servea la curtea regelui Béla al IV-lea al Ungariei şi care, într-una din şederile sale la Oradea, a surprins în 1241-1242 invazia mongolilor porniţi să cucerească Europa. Rogerius a scăpat de năvălitorii care luaseră oraşul refugiindu-se în păduri, apoi la Tămaşda, pentru ca mai târziu să scrie o istorie a celor văzute, intitulată "Carmen Miserabile" ("Cântec de jale"), care prezintă vechea cetate a Oradiei, din lemn şi piatră, înconjurată de apele Peţei şi de mai multe târguri.

Mongolii nu doar că au distrus cetatea, ci au incendiat şi oraşul, ucigând mare parte a populaţiei. Episcopia catolică din fortăreaţă, bisericile şi mormintele au fost vandalizate, iar arhiva episcopiei distrusă, astfel încât relatarea cronicarului este una dintre puţinele mărturii, şi cea mai complexă, despre Oradea medievală.