Otravă cu efect întârziat: Deşeurile toxice din zona industrială otrăvesc oameni, animale şi afaceri!

O întreprindere ultramodernă, proiectată şi construită meticulos, finanţată parţial cu fonduri europene şi ţintind - lucru rarisim în România - exportul pe o piaţă exclusivistă, a industriei alimentare de lux, este periclitată de ruinele întreprinderilor din zona de vest a Oradiei.

La 15 kilometri de oraş, în Santăul Mic, un orădean a pus pe picioare cea mai modernă crescătorie de sturioni din Bihor, concepută să producă peşte şi caviar de cea mai înaltă calitate. De la A la Z a făcut totul ca la carte, angajând specialişti, dotând ferma cu cele mai noi tehnologii şi asigurând cele mai bune furaje. Un singur detaliu n-a prevăzut. Că întreaga construcţie poate fi otrăvită, la propriu, de munţii de deşeuri toxice adunate decenii întregi pe vechea platformă industrială a oraşului. Ceea ce s-a şi întâmplat, marţea trecută...

Idee ingenioasă

Inginer constructor cu o experienţă de câteva decenii, orădeanul Gheorghe Vajai (foto) a găsit, la finalul perioadei de exploatare, o întrebuinţare ingenioasă unei balastiere pe care firma sa, Gavella, a folosit-o pe câmpul între Şoseaua Borşului şi Episcopia Bihorului.

În loc să lase de izbelişte craterul uriaş, Vajai a urmărit să îmbine utilul cu plăcutul: să realizeze în loc o crescătorie şi o hală de prelucrare a sturionilor, specie de peşti marini de la care se obţin icre negre, caviarul. O afacere de nişă, rară nu doar în România, ci şi în Europa, unde asemenea întreprinderi sunt deţinute doar de mari corporaţii şi de bănci, întrucât costurile de operare sunt uriaşe, iar profiturile vin după 5-7 ani de investiţii şi de muncă.

Vajai a început să-şi concretizeze planul în 2010, concepând un proiect de 3 milioane de euro, sumă din care jumătate a obţinut-o din fonduri UE, prin Programul Operaţional pentru Pescuit. Şi a reuşit.

Din balastieră, fermă

Finalizată în 2012, ferma piscicolă de la Santăul Mic e un adevărat model. În fosta balastieră întinsă pe 16 hectare, 7 hectare au fost transformate în lac, în care au fost instalate 200 de viviere, "cuşti" flotabile adânci de 3,5 metri şi cu diametre de 6 şi de 12 metri, în care sunt ţinuţi, pe vârste şi dimensiuni, peste 25 tone de morun, cegă, nisetru şi păstrugă. Alături, pe mal, a fost ridicată o hală de predezvoltare, unde puietul de cel mult 10 centimetri, între 5 şi 100 de grame, e crescut până atinge 2-3 kilograme, greutate la care poate fi transferat în lac, plus o hală de procesare şi un laborator, toate cu echipamente de ultimă generaţie.

"În permanenţă, apa din cele 14 bazine de predezvoltare e recirculată şi filtrată. Toate sunt alimentate de la un rezervor de oxigen lichid, iar concentraţia de oxigen şi temperatura apei sunt monitorizate non-stop cu o staţie aptă să acţioneze automat echipamentele de oxigenare şi cele de încălzire atunci când nivelurile sunt prea scăzute", explică unul din inginerii care lucrează la fermă. La fel, e oxigenată permanent, cu pompe uriaşe, şi apa din lac, numeroşi parametri ai calităţii acesteia - concentraţiile de oxigen, amoniac, nitriţi şi nitraţi, alcalinitatea, aciditatea - fiind analizaţi de mai multe ori pe zi.

Răbdare şi mulţi bani

Creşterea sturionilor e o afacere în care nu poţi face rabat de la calitate. Explicaţia stă în valoarea mizei. Dacă pe vremea lui Ceauşescu funcţiona lozinca "nicio masă fără peşte", acum pot pune pe masă peşte doar cei cu venituri peste medie, iar sturioni şi icre negre îşi permit numai cei care câştigă foarte mult. Un peşte valorează între 1.000 şi 30.000 euro, şi se comercializează atât pentru carne, la 100 euro kilogramul, cât şi pentru icre, vândute la 1.000 euro kilogramul.

Dar, până să scoţi profit, ai de investit o mulţime de bani. În primul rând, în infrastructură, care aici a costat 3 milioane euro, apoi sunt costurile de operare, care urcă la circa 25.000-30.000 euro/lună, iar hrana nu e nici ea ieftină. "Folosim furaje din făină de peşte, cenuşă vulcanică bogată în proteine şi rac măcinat importate din Danemarca, la 1,3 euro kilogramul", spune specialistul.

Într-o zi, un peşte mănâncă, în medie, 1% din greutatea proprie, şi nu "pune" mai mult de 2 kilograme anual. Abia după un an şi jumătate, la cegă, ori 5 ani, la morun, se pot deosebi masculii de femele, iar "peştii pot fi separaţi, masculii fiind sacrificaţi pentru carne şi femelele reţinute în continuare pentru producţia de icre". Esenţial, aşadar, este factorul timp, pentru că abia când ajung la maturitate sexuală sturionii dau maximum de randament. Or, un morun se maturizează în 10 ani, nisetrul la 7, păstruga la 5, iar cega la 3 ani.

Alarmă de poluare

După doi ani de la darea în folosinţă, ferma exportă deja peşte în Elveţia şi se pregătea ca în curând să scoată şi primele "şarje" de caviar. Socotelile au fost date, însă, peste cap de un incident petrecut marţea trecută, când suprafaţa lacului s-a înroşit, indicând o poluare, iar la puţin timp au apărut şi primii peşti morţi. "La început, muncitorii au cules din viviere 4 peşti, apoi 6, apoi câte 5-6 deodată. În prima zi am numărat 60, în a doua am ajuns la 162", spune inginerul. Imediat s-a dat alarma şi toţi cei 13 angajaţi au fost mobilizaţi pentru a elimina peştii otrăviţi şi a întări o parte din malul lacului.

"Am suspectat de la început poluarea apei din cauza culorii roşiatice, bănuind o infiltrare cu conţinut ridicat de fier, ce ar putea proveni de la fostele întreprinderi de la marginea oraşului, unde sunt haldele de deşeuri ale Alumina, Sinteza şi CET. Ploile abundente au "spălat" haldele şi substanţele toxice au ajuns în pânza freatică, de unde s-au infiltrat printr-o balastieră din vecinătate, ajungând apoi în lacul nostru", presupune reprezentantul fermei. Totuşi, până la primirea rezultatelor analizelor efectuate la laboratorul Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, omul e rezervat. "Nu vrem să arătăm cu degetul spre cineva până nu vom fi siguri".

Otrava nimănui

Un prim rezultat al analizelor a fost gata vinerea trecută şi a relevat concentraţii de fier şi de azot peste cele normale în apa lacului. Orice specialist ştie că, în timp ce oxizii de fier caracterizează haldele de şlam ale fostei Alumina, cei de azot sunt specifici CET-ului. "Haldele de şlam şi de steril sunt, prin simpla lor existenţă, un atentat la sănătatea solului, apelor şi oamenilor", spune inginerul.

Deşi e un adevăr banal, ştiut de toţi orădenii, va mai trece însă mult până la ecologizarea acestor halde. Uriaşele depozite de steril ale Electrocentrale vor fi eliminate abia după înlocuirea actualului CET pe cărbune cu unul pe gaz, iar neutralizarea reziduurilor din arderea bauxitei e responsabilitatea statului român, ultimii proprietari ai Alor, ruşii de la Ruskii Aluminîi, angajându-se să ecologizeze doar haldele apărute "pe vremea" lor, între 1999-2005. Acestea sunt, însă, pitice pe lângă munţii adunaţi din anii 60 încoace, pentru ecologizarea cărora statul român nu a alocat niciodată fondurile necesare.

Aşa că, până ce aceasta se va produce în mod natural, deşeurile pot produce oricând noi poluări, inclusiv de genul celei de acum două săptămâni. Dacă nu se ia nicio măsură, chiar sute de ani, omorând sau îmbolnăvind orice altă afacere în această zonă...

Pentru că niciun deţinător de terenuri pe care în trecut s-au desfăşurat activităţi de industrie grea şi industrie chimică nu se înghesuie să le ecologizeze, o soluţie care i-ar putea obliga la această operaţiune ar fi impunerea unor obligaţii fiscale speciale. Un proiect în acest sens a fost propus recent, chiar de primarul Oradiei, Ilie Bolojan, care vrea să obţină sprijinul Federaţiei Municipiilor din România pentru legiferarea sa.

Potrivit acestuia, proprietarii de situri industriale neecologizate, la fel şi cei ai terenurilor neîntreţinute, ar fi obligaţi să plătească impozite de 5 ori mai mari decât pentru terenurile curate din aceleaşi zone. În acest fel, în Oradea ar putea fi repuse în circuit şi cele peste 200 hectare ale fostului CET II, fiind greu de crezut că, după ce a încercat repetat şi fără succes vânzarea lor, Ministerul Economiei ar putea plăti "supra-impozitele".