Oricât s-ar fi străduit Alexandr Soljeniţîn să-şi pună imaginaţia la lucru, pavilionul imaginat de el în cartea care i-a adus premiul Nobel pare o reşedinţă de lux faţă de Staţionarul II, unde erau trataţi până acum bolnavii de cancer din Bihor.
Când vezi zidurile scorojite, faianţa ciobită, paturile desfundate, scaunele şchioape şi grupurile sanitare sinistre îţi vine să-i iei de guler pe inconştienţii de politicieni care au spart sute de milioane de euro pe blocuri ANL în cătune, pe parcuri făcute în păduri, pe terenuri de fotbal în pantă şi pe săli de sport în satele complet depopulate.
Dacă Bihorul este fruntaş la ceva, e la incidenţa cancerului. Proftitând de o conjunctură care ţine de domeniul miracolului, cu nişte bihoreni inimoşi care au avut şi şansa să ocupe funcţii importante, în Oradea a răsărit un centru oncologic de primă clasă. Construit într-un timp record şi beneficiind de o dotare foarte bună, el poate asigura un tratament civilizat oamenilor atinşi de cumplitul flagel.
Au venit bani mulţi şi de la Bucureşti, nimic de zis, dar mi se pare normal ca măcar o mică parte din impozitele noastre să se întoarcă acasă, spre binele bihorenilor. Marele câştig moral al acestui proiect este, însă, acela că mulţi oameni de ispravă au făcut donaţii serioase pentru realizarea Centrului.
E pentru prima oară când văd că o parte din comunitatea de afaceri s-a mobilizat pentru a duce până la capăt un proiect de o asemenea importanţă. E pentru prima dată, dar sper că nu şi pentru ultima.