Un pod nu trebuie să fie doar un drum pe care circulă maşinile. El trebuie să lege case, locuri de muncă, parcuri, teatre, mall-uri, dar mai ales oameni. Şi, dacă se poate, podurile ar trebui să aibă şi o poveste frumoasă. Suntem în plină campanie de botezare a podurilor oraşului, aşa că ar fi bine să avem cât mai mulţi orădeni care să se pronunţe pe această temă.
A fost odată un Rege care a întemeiat oraşul acesta şi, de mult ce l-a iubit, a cerut să fie înmormântat aici. Legenda spune că, într-o noapte, căruţa cu trupul său neînsufleţit a luat-o singură spre cetatea pe care el o întemeiase. Sfântul Ladislau merită un pod în Oradea.
A fost odată un prinţ german care, coborând de pe vapor la Turnu Severin, a fost luat în braţe de supuşi, ca să nu se înece în mocirla drumului. I-a spus tatălui său că nu se va întoarce în Germania decât pe calea ferată şi, drept urmare, a racordat România la Europa. Şi nu doar feroviar. Nepotul său, Ferdinand, şi consoarta acestuia, Regina Maria, au unit apoi aceste locuri cu România. Carol I merită un pod în Oradea.
A fost odată o fetiţă pe nume Eva Heyman, care la 13 ani a ajuns în sinistrul ghetou din Oradea. Singura ei vină, ca şi a altor mii de concitadini, era că se născuse evreică. În tulburătorul ei jurnal scria: "Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc... Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură". A murit în toamna lui 1944, la Auschwitz. Oare nu merită Eva Heyman, în numele comunităţii evreieşti, care a dat strălucire acestui oraş, un pod?