Un domn între 60-70 de ani voia recent audienţă la preşedintele Consiliului Judeţean să-i ceară pedepsirea primarului Oradiei. Edilul îndrăznise să rupă o tradiţie de 25 de ani, anulând, spunea bărbatul, gratuitatea accesului pensionarilor în Ştrandul Ioşia. În realitate, Iie Bolojan nici n-a avut curajul unei asemenea decizii, ci a obţinut voturile consilierilor locali pentru a pune pensionarii să plătească doar jumătate din biletele de intrare, la fel ca elevii şi studenţii.
Cât de mult contează că şeful unui CJ nu poate sancţiona un primar ori un Consiliu Local? În înţelegerea unei persoane nedeprinse cu diferitele instituţii ale administraţiei locale probabil că deloc. Pentru astfel de cetăţeni e important să adăugăm că nici măcar Prefectura nu putea desfiinţa asemenea decizie, din simplul motiv că ea este perfect legală, putând fi acuzată eventual doar de lipsă de "oportunitate", cum zic juriştii. De "omenie", ar zice moraliştii.
Pretenţia de a-i cere "şefului de judeţ" să anuleze hotărârea "Sfatului Popular" vine din partea unui cetăţean care, am aflat ulterior, are o pensie dublă faţă de salariul unui muncitor din zilele noastre. Iar dacă un şofer sau un funcţionar cu leafă de 900-1.000 lei trebuie să-şi achite intrarea la ştrand, şi încă integral, de ce n-ar fi aceeaşi regulă şi pentru un pensionar cu venituri de 2.000-3.000 lei? Sau pentru toţi pensionarii?
Evident, răspunsul e în trecut, când toate erau ale "întregului popor", iar cetăţenii îşi închipuiau că primesc de la "stat", gratis, de la butelie până la trimiteri la băi, fără a se întreba dacă nu cumva nota de plată o achitau, de fapt, toţi. În capitalism şi democraţie aşa ceva nu mai e posibil cu aceeaşi uşurinţă, fiind de bun simţ ca societatea să pretindă membrilor valizi să plătească orice serviciu care nu e vital. Resursele colective, bugetele publice, sunt mai de folos spre binele întregului public, iar excepţii pot fi doar serviciile speciale, cum ar fi, de pildă, cele din azile ori orfelinate.
Tot populism şi nostalgie este şi pretenţia fanilor, dar în primul rând a angajaţilor FC Bihor, de a obţine stipendierea activităţii de către întregul oraş. Deşi invocă invariabil, ca pe o formulă sacrosanctă, argumentul "clubului-fanion", eu zic că istoria nu trebuie să stea în calea schimbării. Dacă respectăm tradiţia, în această logică de ce nu lăsăm cartierele fără canalizare şi clădirile aşa cum le-am moştenit, în paragină? Să mai adaug că nicăieri nu mai există cluburi "de performanţă" (ci doar şcolare) ţinute pe bani publici, sau că în speţa noastră audienţa se măsoară în două-trei sute de suporteri, poate nici jumătate plătitori de bilete? Ori că echipa nu oferă faimă oraşului, ducându-i numele doar pe la Pâncota şi Caransebeş?
Să ceri e simplu, dar cred că ar trebui păstrată şi măsura în pretenţii. Aşa ar fi şi înţelept, şi fair-play.