Pretenţie cu cântec: Episcopia Romano-Catolică, acuzată că foloseşte acte false la revendicarea Filarmonicii

În muntele de dosare strânse la Comisia pentru restituirea bunurilor cultelor religioase zace de 13 ani şi cel al revendicării de către Episcopia Romano-Catolică a uneia dintre clădirile reprezentative din Oradea: cea din strada Moscovei nr. 5, în care funcţionează Filarmonica.

În timp ce ANRP nu oferă vreo explicaţie pentru tergiversare nici măcar Consiliului Judeţean, un funcţionar al acestei instituţii afirmă că numeroase informaţii contrazic pretenţia Diecezei, ceea ce a determinat conducerea CJ să continue demersurile în "apărarea intereselor statului împotriva celor care fără ruşine încearcă să-l devalizeze".

Retrocedare "la cheie"

În 2003, preşedintele CJ Bihor, Alexandru Kiss, stârnea mari suspiciuni prin decizia de a reabilita sediul Filarmonicii, lăsat în paragină după închiderea cinematografului Arta. Motivul? CJ a alocat o sumă uriaşă, 33 miliarde lei vechi, din care a fost plătită cea mai luxoasă renovare: pereţi şi scări placate cu marmură de cea mai bună calitate, candelabru de un miliard de lei, cortină şi draperiile de încă un miliard. Totul, în condiţiile în care cu un an înainte imobilul fusese revendicat de Episcopia Romano-Catolică, şeful UDMR fiind suspectat că pregătea retrocedarea "la cheie" a clădirii restaurate pe bani publici.

Ani în şir, autorităţile n-au mişcat un deget pentru a se lămuri dacă solicitarea Diecezei era sau nu întemeiată, singura excepţie făcând-o în 2005 Ioan Câmpan, consilierul prefectului de atunci, Ilie Bolojan, care spunea că, potrivit datelor din Arhivele Naţionale, primul proprietar al clădirii fusese în 1894 aşa-numitul Capitlu de Rit Latin, imobilul adăpostind Caseria Centrală a Capitlului, dar că în 1919 o parte din imobil ar fi fost vândută, iar în 1948 naţionalizarea nu s-ar fi făcut în baza legii privind bunurile bisericeşti, ci a celei ce viza bunurile industriale. Concret, statul comunist luase clădirea nu de la Capitlu ori Episcopie, ci de la o tipografie.

Confuzie din interes

Luna trecută, BIHOREANUL a aflat, însă, că versiunea lui Câmpan a fost nu doar eronată, ci chiar rezultatul unei confuzii pe care însăşi Episcopia a perpetuat-o. Descoperirea aparţine unui funcţionar de la Serviciul Patrimoniu al CJ, Dimitrie Zlibuţ. În 2002 Episcopia cerea imobilul din str. Moscovei 5 pe motiv că i-a fost naţionalizat în 1948, când în el funcţiona Tipografia Sonnenfeld&Seidman, în calitate de chiriaşă. Dar, spune Zlibuţ, tipografia nu numai că n-a fost chiriaşa Episcopiei, dar nici măcar nu a funcţionat pe Moscovei 5, ci peste drum, pe Moscovei 6-8.

Iniţial, Episcopia şi-a argumentat revendicarea cu "două acte doveditoare". Primul - o fişă a imobilului ce menţiona că "destinaţia iniţială a fost Caseria Centrală a Episcopiei, club pentru tineret, tipografie" şi că fusese naţionalizat prin Legea 119/1948, iar celălalt - un extras de Carte Funciară, nr. 1731.

Fost comisar la Garda Financiară, cu veleităţi de investigator, funcţionarul CJ afirmă că a studiat legislaţia de naţionalizare şi documentele din anii naţionalizării, concluzia sa fiind că Episcopia "încurcă dinadins borcanele".

Legea 119/1948, spune Zlibuţ, naţionaliza, printre altele, tipografiile cu "instalaţii motrice de cel puţin 30 HP" (n.r. - cai putere), singura asemenea întreprindere fiind în Oradea "Tipografia Palas, Litografie Sonnenfeld&Seidman". "Episcopia a notificat Comisia de restituire că pe Moscovei 5 a funcţionat o tipografie dar, contrar rigurozităţii cu care conduce şi conducea evidenţa patrimonială, nu a prezentat niciun document din care să reiasă că imobilul chiar avea această destinaţie la data naţionalizării", spune funcţionarul.

Între copie şi original

Ulterior cererii, Episcopia a trimis Comisiei copia unui act conform căreia proprietarii tipografiei i-ar fi fost chiriaşi. Un fals, acuză funcţionarul.

Aflând că moştenitorul unuia din cei doi tipografi, Gabriel Sonnenfeld, trăieşte în Bucureşti, Zlibuţ l-a invitat la Oradea, unde acesta i-a spus că deţine în arhiva familiei originalul documentului pe care Episcopia îl prezentase doar într-o copie greu lizibilă. Dar actul nu era nicidecum un contract de închiriere cu Dieceza, ci unul încheiat doar între Andrei Sonnenfeld şi Ferdinand Seidman, care conveneau să constituie societatea şi îi stabileau sediul în imobilul lui Adolf Sonnenfeld, situat "în Oradea, strada Carol nr. 6 (n.r. - denumirea de atunci a străzii Mosocovei)".

"Domnul Gabriel Sonnenfeld ne-a subliniat explicit că întreprinderea Sonnenfeld&Seidman nu a funcţionat niciodată pe Moscovei 5, ci pe Moscovei 6, clădire a cărei retrocedare dealtfel a şi obţinut-o în urmă cu câţiva ani", spune Zlibuţ.

Cinema, nu tipografie

Funcţionarul a cercetat şi arhivele Poligrafiei Crişana, structurate pe vechea tipografie Sonnenfeld&Seidman, care confirmă şi ele că aceasta a funcţionat pe Moscovei 6. "Abia după naţionalizare, noua întreprindere de stat, rebotezată Carte Rusă, a primit câteva spaţii şi pe Moscovei 5", arată Zlibuţ.

Este vorba, conform unui proces-verbal din 1965, de "o clădire industrială de 1.677 mp, o clădire pentru garaj de 48 mp, un depozit de materiale de 22 mp şi o clădire pentru tâmplărie de 54,8 mp". Actul arată, deci, că nici în momentul naţionalizării, nici ulterior, tipografia nu a deţinut corpul de clădire al Filarmonicii, aceasta având o suprafaţă diferită de cea a spaţiilor vechii Poligrafii, şi anume 936 mp.

Tot cercetând arhivele, Zlibuţ a aflat că, la data naţionalizării, la adresa Moscovei 5 funcţiona de fapt un cinematograf. Informaţia e confirmată inclusiv de lucrarea "Istoria Cinematografiei din Oradea", publicată în 2007 la Editura Universităţii Partium de Kupan Arpad, care arată că din 1919 până în 1990, când a fost închis, cinematograful de aici s-a numit pe rând Excelsior, Elysee, Arta, Casino, Scala şi din nou Arta.

Ciudăţenii

Continuând "săpăturile", Zlibuţ a descoperit, de asemenea, că naţionalizarea clădirii din Moscovei 5 nu a avut loc în baza Legii 119/1948, privind tipografiile, aşa cum susţine Episcopia, ci a Decretului 303, care naţionaliza cinematografele. Or, Dieceza nu suflă o vorbă de existenţa vreunui cinema!

Funcţionarul CJ a analizat totodată cele două "acte doveditoare" ale Bisericii, constatând că ambele conţin "menţiuni adăugate" şi "ştersături" suspecte. Prima menţiune dubioasă din "lista de inventar" prezintă imobilul ca având "un singur corp, compus din subsol, parter şi etaj", cu 68 de încăperi, folosit drept "casă închiriată", suprafaţa totală fiind de 1.919 mp.

Or, făcând o verificare în teren, Zlibuţ a constatat că imobilul e format, de fapt, din patru corpuri de clădire, unul singur corespunzând descrierii din cererea Episcopiei, şi anume cel cu faţada spre stradă, de 832 mp. În schimb, corpul ocupat de Filarmonică are două etaje, nu unul, şi o suprafaţă de 936 mp, iar celelalte două, ridicate după 1990 în aceeaşi curte şi încă nedate în folosinţă, au câte 207 mp, respectiv 151 mp.

Fişa de inventar mai are, însă, şi alte nepotriviri. Ea arată că imobilul ar avea 68 de încăperi, locuinţe şi dependinţe, fiind naţionalizat în noiembrie 1948 "cu un proces-verbal unilateral". Or, procesul-verbal este de negăsit, iar verificarea în teren a relevat că în cele două vechi corpuri de clădire, niciodată recompartimentate, nu sunt 68 de încăperi, ci 128, din care 75 în cel dinspre stradă, iar 53 în cel ocupat de Filarmonică.

Cu totul inexplicabil, fişa de inventar plasează imobilul la data naţionalizării pe strada Sindicatelor 5, dar conform nomenclatorului stradal din 1948 această denumire o avea nu strada Moscovei de acum, ci actuala stradă... Emanuil Gojdu.

În ce priveşte extrasul CF 1731 invocat de Episcopie, acesta adevereşte că în imobil a funcţionat "Caseria Bisericii de rit latin pe bază de titlu de cumpărare 6670/11 aprilie 1894", dar funcţionarul susţine că la data naţionalizării Capitlul deja era mutat. Dovada ar fi un "Tablou de bunurile imobiliare din Transilvania aparţinând Comunei, Judeţului şi Statului - Judeţul Bihor", ce atestă că în 1927 Capitlul funcţiona pe strada Avram Iancu 22.

"Tendenţioşi"

Deşi BIHOREANUL i-a solicitat să-şi exprime în scris poziţia pentru a clarifica inadvertenţele, Episcopia a preferat să nu furnizeze nicio lămurire. Prin intermediul purtătorului de cuvânt, a comunicat că oferă informaţii doar Comisiei, nu şi redacţiei, întrucât "materialele emanate în asemenea cazuri (n.r. - privind revendicările) au dovedit până acum un caracter tendenţios". Episcopia a refuzat şi o discuţie directă cu reporterul, motivând că are "reţineri faţă de obiectivitatea" cu care acesta tratează "problemele referitoare la minoritatea maghiară şi cea catolică din Oradea".

Altfel spus, în ciuda faptului că însăşi Justiţia a confirmat nu o dată informaţiile publicate de BIHOREANUL (refuzând, de pildă, retrocedarea Colegiului Mihai Eminescu şi a Băilor Felix către Ordinul Călugărilor Premonstratens), Episcopia s-a mulţumit doar să pună semnul egalităţii între "minoritatea maghiară şi cea catolică". Încă o confuzie, tot forţată, de vreme ce între credincioşii Diecezei se numără şi etnici români, slovaci şi germani care, la fel cu cei maghiari, plătesc scump sarabanda retrocedărilor. Cu şi fără drept...

ACUZE GRAVE
Încearcă să devalizeze statul

Convins că Episcopia pretinde un imobil care nu-i mai aparţinea la data naţionalizării, Consiliul Judeţean încearcă să afle cine deţinea în 1948 cinematograful din Moscovei 5. Deocamdată fără succes, motiv pentru care, acum două luni, sub semnătura preşedintelui Cornel Popa, a cerut Arhivelor Naţionale "sprijin în obţinerea de documente din care să putem apăra interesele statului împotriva celor care fără ruşine încearcă să-l devalizeze".

În ciuda gravei suspiciuni privind utilizarea de acte măsluite, CJ n-a sesizat procurorii, mulţumindu-se, tot în iunie, să iniţieze o hotărâre prin care instituţia se împotrivea restituirii în natură a imobilului. Chiar şi aceasta a rămas fără urmări, propunerea nemaifiind supusă votului, deoarece la şedinţă nu s-au prezentat toţi consilierii PNL, iar cei ai UDMR n-ar fi votat-o.

PRECEDENT
Război în justiţie

Litigiul între CJ Bihor şi Episcopia Romano-Catolică asupra clădirilor din strada Moscovei 5 e similar disputei aceloraşi două instituţii asupra fostei Policlinici Mari, nici una, nici cealaltă nereuşind să clarifice, din 2003 până acum, regimul ei juridic la data naţionalizării.

Episcopia susţine că a construit această clădire în 1901 pentru a o închiria statului austro-ungar ca Palat al Finanţelor, iar CJ afirmă că imobilul a fost edificat chiar de statul austro-ungar pe un teren care aparţinuse Ordinului Călugărilor Mizericordieni, intrând în proprietatea statului român în baza Tratatului de la Trianon.

În 2012, întrucât Comisia pentru restituiri nu emisese nicio decizie, iar imobilul se degrada, CJ i-a cerut acest lucru printr-un proces deschis la Curtea de Apel Oradea. Urmarea? În acelaşi an, Comisia a hotărât ca imobilul să fie dat Episcopiei, iar CJ a contestat decizia în instanţă. După ce iniţial Curtea de Apel a menţinut decizia Comisiei, anul acesta Înalta Curte a hotărât rejudecarea procesului, pe motiv că instanţa din Oradea nu a analizat toate probele din dosar.

Avocatul CJ, Mircea Ursuţa, afirmă că Episcopia nu deţine nicio dovadă că imobilul ar fi fost naţionalizat de regimul comunist, iar legea permite doar retrocedarea clădirilor intrate în posesia statului între anii 1945-1989.