Societatea noastră seamănă tot mai mult cu o curvă care, pretinzându-se virgină, se crăceşte în public să-i convingă pe necredincioşi. Cam aşa a procedat săptămâna trecută unul dintre foştii "excelenţi" ai oraşului, acum "voluntar" la un ONG şi nervos că "primarul-pedeapsă" a tăiat stipendiile "societăţii civile". Adică, foarte probabil, şi o parte din propriile surse de venituri. Căci, la fel cum firmele băieţilor deştepţi prosperă de pe urma contractelor cu statul, şi ONG-urile băieţilor deştepţi s-au obişnuit să trăiască tot din banii de la instituţiile publice.
Ce l-a mâniat de fapt pe "Indignado"? Că municipalitatea, prin votul tuturor consilierilor locali (cu excepţia celor UDMR-işti), deci al unor indivizi legitimaţi la urne de majoritatea orădenilor şi în plus îndreptăţiţi prin lege să decidă, a schimbat modul de finanţare a ONG-urilor, astfel că dacă până acum acestea propuneau evenimente pe care să le organizeze pe banii oraşului, pe viitor municipalitatea va alege acţiunile pe care le va finanţa, precum şi partenerii cei mai potriviţi care să le deruleze. Comunism! - a ţipat ipocritul, "uitând" că cele mai multe ONG-uri s-au alăptat la ţâţa Primăriei pentru a-şi salariza propriii angajaţi, pentru a căra pensionari prin Debreţin ori, pur şi simplu, doar pentru a protesta, fără a presta nimic de utilitate publică.
Aşa cum avem revoluţionari de profesie, aşa avem şi ONG-işti profesionişti. Tipic românească, boala a erupt în anii '90, când "fundaţiile" apăreau ca ciupercile după ploaie ba pentru a pune mâna pe patrimoniul UTC, ba pentru a aduce fără taxe vamale maşini din Germania, ba inventând câte o cauză nobilă pentru a colecta donaţii care nu au ajuns niciodată la destinatarii lor scriptici.
Fireşte, există şi fundaţii oneste, care îşi merită numele şi chiar "fondează" ceva, un aşezământ pentru bolnavi sau pentru orfani, care promovează valori sociale ori artistice reale. Ironia e, însă, că nu acestea ţipă după bani de la Primărie sau de la Guvern, ci tocmai ONG-urile care îşi ignoră şi denumirea (organizaţie ne-guvernamentală!), şi menirea clamată în actele de constituire.
ONG-iştii de carieră plâng după banii publici ignorând că în lumea civilizată fundaţiile trăiesc din fonduri private, nu de pe urma statului. Cât de ridicole sunt asemenea specimene ne putem da seama doar dacă ne-am imagina cum ar fi ca Greenpeace, de pildă, să pretindă stipendii de la guvernele pe care le contestă.
Ţară a ecologiştilor de oraş, care suspină teatral după o păpădie căzută la pământ, dar care nu şi-ar mişca fizicul să se opună defrişării unor munţi întregi, România rămâne, încă, raiul "voluntarilor" remuneraţi şi cu carte de muncă. Dar până când?...