Ajunşi în Ardeal pe vremea stăpânirii austro-ungare, cu peste două secole în urmă, şi stabiliţi în zone de munte populate până atunci doar de jivinele nemărginitelor păduri, pe care le-au dezvirginat să-şi întemeieze satele, slovacii din Bihor formează chiar şi în zilele noastre una din cele mai închise comunităţi etnice.

O poveste relatată de o profesoară universitară care şi-a făcut ucenicia pe meleaguri bihorene zice că până în anii ’60, neamul acesta era de o ospitalitate fără seamăn: atunci când în gospodăria unui localnic înnopta un fecior din acelaşi sânge, stăpânul casei îl omenea punându-i bucate pe masă, iar apoi îi oferea şi una dintre fiicele de măritat, eventualul refuz fiind o adevărată ofensă. După 9 luni, când fata devenea mamă, tatăl era stabilit dintre foştii oaspeţi, fiind "desemnat" s-o ia de nevastă cel mai arătos şi mai vrednic. Ceea ce, de altfel, asigura tinerei familii bună înţelegere până la sfârşitul zilelor...

Ospitalitate cu dragoste

Invitată luna trecută de cunoscuta realizatoare TVR Eugenia Vodă la emisiunea de interviuri "Profesioniştii", o personalitate a neurologiei pediatrice româneşti, prof. univ. dr. Sanda Măgureanu (foto), a povestit despre un obicei slovăcesc pe care l-a aflat în tinereţe, reuşind să stârnească nemulţumirea reprezentanţilor acestei minorităţi. Motivul? Deşi a lăudat ospitalitatea acestui neam, i-a pus totodată sub semnul întrebării morala.

Născută şi crescută la Sibiu, până să ajungă la Spitalul Dr. Alexandru Obregia şi profesor la Universitatea de Medicină Carol Davilla din Bucureşti, unde s-a dedicat studierii epilepsiei la copii, Sanda Măgureanu a absolvit Medicina la Cluj, ca şefă de promoţie, iar stagiatura şi-a început-o în 1960 într-o comună bihoreană - Borod. Din cele şase sate ale acesteia, unul, Şerani, era locuit doar de slovaci, iar oamenii de aici împleteau ospitalitatea cu peţitul. "Dacă un tânăr, venind de la Oradea, înnopta într-o casă de slovaci, care erau foarte ospitalieri, i se dădea de mâncare, şi era o jignire dacă nu «folosea» şi tânăra fată din casă", a povestit doctoriţa.

Cum se întâmpla ca pragul casei să fi fost călcat de mai mulţi feciori, atunci când tânăra devenea mamă, îl lua de soţ pe cel considerat tatăl pruncului. Atât doar că acesta era stabilit într-un fel aparte. "Am văzut cu ochii mei tânăra fată, urmată de câţiva flăcăi, mergând la raion, la Aleşd, să afle care era tatăl copilului". Aici, "judecător" şi oarecum "naş", devenea ginecologul din oraş, care - cum teste ADN nu se făceau pe atunci - indica tatăl printr-un banal şi irelevant test de... sânge.

"L-am întrebat pe colegul meu cum proceda dacă mai mulţi flăcăi aveau aceeaşi grupă sanguină şi mi-a spus că-l indica pe cel mai arătos, să-i aleagă fetei un bărbat bun". Culmea, spre deosebire de zilele noastre, niciun tânăr nu fugea de paternitate, ba dimpotrivă, primea "sentinţa" şi cununia cu bucurie...

"Un fel de logodnă"

După mai bine de o jumătate de veac, singurul ginecolog care a lucrat la Aleşd şi mai este încă în viaţă s-a retras după pensionare într-o comună apropiată celei în care îşi făcuse stagiatura profesoara Măgureanu - Bratca. Dar, mult mai tânăr decât aceasta, n-a apucat obiceiul relatat de ea. "Nu am prins acea generaţie şi nici nu mi s-a povestit despre acest obicei", spune medicul pensionar Mircea Negulescu.  

Răsfiraţi peste munţi şi dealuri de-a stânga şi de-a dreapta şoselelor ce leagă Oradea de Cluj şi de Zalău, prin comune bihorene ca Borod, Şinteu, Popeşti, dar şi sălăjene ca Ip şi Nuşfalău, slovacii înşişi susţin că-şi amintesc cu greu de obiceiul pe care ei îl numesc "na zalety". Despre denumirea acestuia, oamenii zic că este pur şi simplu intraductibilă. Nici măcar dicţionarele nu stabilesc un echivalent românesc al sintagmei. Cuvântul "zalety" are o rădăcină care în poloneză este substantiv şi înseamnă "beneficiu", dar slovacii susţin că este verb şi ar însemna, într-o traducere liberă, "a încerca fata" sau "a merge la fete".

"Obiceiul nu era chiar cel povestit la televiziune. Când ajungeau la 16-18 ani, dacă doi tineri se iubeau, băieţii, încet-încet, mergeau la fete, şi încercau să vadă dacă se potriveau, iar apoi, dacă da, se căsătoreau. Era un fel de logodnă, dar clandestină, pentru că încercarea nu se făcea cu acordul părinţilor, ci pe ascuns, fără ştirea şi voia lor", povesteşte Augustin Albert (foto), unul din liderii comunităţilor de slovaci din Bihor, preot romano-catolic şi totodată primar în Şinteu. "E adevărat că la aceeaşi fată mergeau mai mulţi băieţi, dar asta se întâmplă tot timpul, la toate neamurile, nu numai la slovaci", zice părintele-primar, adăugând că predecesorii săi, ca slujitori ai Bisericii, au avut de furcă totdeauna cu acest obicei contrar poveţelor catolice.

Prin fân, nu în casă

Rugaţi să povestească despre vechiul obicei, slovacii de rând sunt şi mai zgârciţi la vorbă. Degeaba a încercat să-i îmbie reporterul în fel şi chip. Prin toate casele pe unde l-au primit, gazdele l-au omenit cu mâncare slovăcească şi vin alb, musai amestecat cu borviz, dar când auzeau de "na zalety", brusc - după un zâmbet schimbat fugar între bărbaţi şi neveste - toţi o dădeau pe slovăceşte şi apoi schimbau subiectul conversaţiei.

Puţini au fost cei care au acceptat să scape un detaliu, cât de mic. "«Na zalety» se făcea după hore, baluri, şezători... Eu, de pildă, când eram fecior, prin anii ’70, şi mergeam prin alte sate, dacă îmi plăcea vreo fată, mergeam cu ea, dar nu în casa părinţilor, ci în spatele casei, în fân, în şură, după vişini, după cireşi, în vie", a povestit un bărbat, admiţând că de regulă soţul nu este singurul care a "încercat-o" pe femeia cu care convieţuieşte.

Una la Beiuş, alta la Oradea

Despre "na zalety" n-a lăsat o consemnare scrisă niciunul dintre fruntaşii comunităţilor slovace. Versiunea relatată de fosta ucenică din Borod, cum că ar fi constat în darea fetei la probat chiar de către părinţi oaspeţilor ocazionali, este respinsă însă vehement de liderii de azi ai etniei, chiar dacă, pe de altă parte, tot aceştia spun că nu cunosc obiceiul.

"Eu sunt crescut la bloc, nu am prins «na zalety», dar sigur-sigur fata nu era dată de părinţi la întâmplare, oaspeţilor. Din câte ştiu, «na zalety» se întâmpla fără ca aceştia să ştie, când erau plecaţi de acasă, aşa că dacă se întorceau pe neaşteptate băiatul trebuia să fugă pe geam ca să nu fie prins", spune Adrian Merka (foto), singurul deputat al Uniunii Democratice a Slovacilor şi Cehilor din România, originar din Valea Cerului. Ba, adaugă el, în această practică nu era nimic specific slovăcesc. "De multe ori se întâmpla exact ca în romanul «Ion» al lui Rebreanu: băiatul lăsa fata însărcinată ca s-o ia de nevastă şi în felul acesta să-i primească şi zestrea".

Cât despre varianta povestită de profesoară, deputatul zice că a aflat-o şi el, dar numai după ce a fost pusă în circulaţie la televiziune, ceea ce i-ar fi şi scandalizat pe slovaci, fiindcă le-a stricat reputaţia. "Ce s-a spus la TVR a stârnit mari supărări, pentru că părinţii noştri nu-şi ofereau fiicele ofrandă la străini", se jură Merka, comparând-o cu o plăsmuire care se umple de înflorituri de la un povestitor la altul. "Ştiţi cum e, una spui la Beiuş şi alta ajunge la Oradea..."

DEZVIRGINATORII
Slovacii iubesc lemnul şi spaţiile mari

Primii slovaci au fost atestaţi în Bihor în 1765, când au sosit de pe teritoriile de astăzi ale Slovaciei şi Cehiei, dar şi ale Ungariei şi Austriei, pe baza unor înţelegeri cu grofii Banffy şi Bethlen, mari proprietari de păduri, care le-au făgăduit că le dau atât pământ cât pot ei defrişa din codrii pe atunci virgini. Fruntaşii comunităţii sunt de acord că strămoşii lor au avut ca primă îndeletnicire defrişarea, urmată apoi de creşterea vitelor şi cultivarea pământului (de altfel slovacii fiind cunoscuţi pentru vestitul cartof de Şinteu). Împreună cu fraţii lor cehi, slovacii au întemeiat şi prima fabrică de sticlă de pe teritoriul actual al României, la Stara Huta (Huta Voivozi de astăzi, comuna Şinteu), mutată în 1900 la Pădurea Neagră.

Despre "na zalety", bătrânii zic că avea două urmări pozitive. Pe de o parte, fiindcă fata era pilonul în jurul căreia se forma familia, tânăra pereche îşi construia casa în preajma casei părinţilor fetei, aşa luând fiinţă şi explicându-se şi în prezent cătunele slovăceşti formate din 5-10 case în jurul celei mai vechi dintre ele. Pe de altă parte, cum tinerii şi-au testat potrivirea la aşternut, după căsătorie bărbaţii nu căutau alte femei şi, deci, cuplurile nu se despărţeau, rata divorţurilor fiind, de altfel, aproape de zero.