A treia zi a primei ediții Bookfest Oradea, găzduită de Sinagoga Sion, a însemnat o serie de lansări și întâlniri cu autori, iar două dintre ele, cele cu Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu, au adunat atâta lume încât spațiul, oricum nu foarte generos, a părut și mai îngust.
Ambii autori și-au prezentat noile volume în fața unui public numeros, iar la final s-au format cozi la autografe.
Un prieten fără chip
Gabriel Liiceanu și-a lansat volumul „Doar un prieten de cuvinte. 70 de scrisori”, apărut la Humanitas. Cartea reconstituie o corespondență de zece ani între autor și un cititor care i-a scris fără să-și dezvăluie identitatea, semnând Cristian Dogaru. Alături de autor au vorbit scriitoarea Cristina Bogdan, scriitorul orădean Dan-Liviu Boeriu și Lidia Bodea, directoarea editurii.
Cristina Bogdan a descris cartea drept „un dialog perfect între un scriitor și cititorul ideal” și a amintit ideea lui Mircea Cărtărescu, potrivit căreia o carte nu există decât la întâlnirea dintre cel care o scrie și cel care o citește, undeva la jumătatea drumului. A citit un pasaj în care Liiceanu scrie că s-a întâlnit, în corespondentul său, cu „ființa mea de cuvinte”. Scrisoarea, a spus ea, e un spațiu al libertății tocmai pentru că cel căruia îi scrii nu e de față.
Dan-Liviu Boeriu a mărturisit că, de obicei, cărțile epistolare îi dau senzația că face un act de indiscreție, senzație care aici a dispărut repede. Despre final, a spus că seamănă cu un thriller, dar nici nu contează cum se termină povestea, pentru că literatura e, în fond, „această conversație continuă în lume”.
„Se ceartă cineva în orașul ăsta?”
În intervenția sa, Gabriel Liiceanu a revenit la ideea cu care îi cucerise pe orădeni vineri, în conferința de la Biblioteca Județeană. „Eu n-am crezut că există utopii întrupate”, a spus el, cu referire la Oradea. Apoi a întrebat, pe jumătate în glumă: „Se ceartă cineva cu cineva în orașul ăsta?”, adăugând că el vine dintr-un loc „unde huliganismul e în floare”.
A trecut apoi la carte, spunând că misteriosul Cristian Dogaru a intrat în viața lui ca o „neîntâlnire”, o întâlnire doar în spațiul cuvintelor, cu un „spirit pur”. Corespondentul, a povestit Liiceanu, i-a scris de la început că nu vrea nimic de la el și că dorește doar să-i scrie, din prietenie, o dată pe an. De aceea cele 70 de scrisori, răspândite pe un deceniu, nu depășesc cu mult o sută de pagini. Liiceanu nu și-a ascuns nici bănuiala că interlocutorul său ar putea fi, de fapt, un scriitor care i-a întins o cursă și că, în două-trei rânduri, a ajuns să-i spună: „Cine Dumnezeu sunteți? Scrieți mai bine ca mine”. Cititorii nu vor afla adevărul din carte, „așa cum nu știu nici eu”, a spus el.
Pentru a explica de ce vede în carte un elogiu adus cuvintelor, a pornit de la un alt volum, aflat în pregătire la Humanitas. Pe 18 decembrie se împlinesc 20 de ani de la discursul prin care Traian Băsescu, ca președinte, a condamnat comunismul în Parlament, în timp ce, potrivit lui Liiceanu, în sală se auzeau „atâtea injurii, atâtea jigniri”. Rugat de filozof să scrie pentru volum două-trei pagini despre ce simte după 20 de ani, Băsescu a explicat cum a putut citi până la capăt: fost comandant de nave uriașe, peste care se abătuseră valuri de 16 metri, tumultul din sală nu a mai contat pentru el. Liiceanu și-a pus atunci întrebarea „Eu unde sunt?”, iar răspunsul i l-a dat telefonic fostului președinte: și peste el s-au prăbușit, vreo 50 de ani, valuri „care ajungeau până la cer”, iar acele valuri sunt „valurile cuvintelor”. „Am trăit într-un ocean al cuvintelor toată viața”, a spus el. Cartea lui, a adăugat, e un elogiu adus cuvintelor.
S-ar putea scrie la Oradea?
La ora 14.30, în aceeași sală, Radu Paraschivescu și-a prezentat „Noul ghid al nesimțitului (după douăzeci de ani)”, apărut vara aceasta la Humanitas, în dialog cu politologul Cristian Preda.
De ce un nou ghid? Pentru că, a explicat Paraschivescu, nesimțiții din prima carte „s-au mai săvârșit”, iar doar 0,001% dintre ei s-au reformat, „un pronostic optimist”. Între timp, nesimțirea a descoperit rețelele sociale, care i-au deschis spații în care odinioară îi era interzis accesul.
Preda îi lăudase privirea care prinde atât de bine ce se întâmplă în România, iar autorul a răspuns că o asemenea observație depinde și de mediul în care se face. „Fără să vreau să vă flatez: am dubii că un ghid al nesimțitului s-ar fi putut scrie la Oradea. Nu am certitudini. Se poate scrie și în Islanda, dar e mai greu de înțeles limba.” La București, a spus el, ritmul e altul, iar „lumea are fitilul mult mai scurt”.
Un capitol e dedicat fotbalului, pentru că, a subliniat el, ce se întâmplă azi pe stadioane nu mai are legătură cu sportul. „Nesimțirea e primul pas. De acolo lucrurile escaladează”, a spus el, dând ca exemplu o lozincă bilingvă, ofensatoare pentru maghiari, afișată la un meci cu o echipă din Ungaria. „Nu cumva plecăm de pe palierul ăsta simplu al nesimțirii și decolăm spre niște lucruri enorme?”, s-a întrebat el.
Un alt capitol e despre politică, de la somnul parlamentarului, un motiv vechi din secolul al XIX-lea, până la un tânăr parlamentar care și-a trecut în CV, la rubrica „studii”, un site de dating, păcălit de cuvântul „Oxford” din denumirea acestuia. Evocarea politicii, unde apare între alții și Corneliu Vadim Tudor, l-a făcut pe Preda să se întoarcă la volumul despre care vorbise mai devreme Liiceanu. Potrivit lui, Lidia Bodea a avut ideea să includă în el comentariile pe care Vadim Tudor le-a făcut în timp ce Băsescu citea mesajul către Parlament, într-o stenogramă greu de găsit pe internet.
Ură pe „Vorbitorincii”
Noul ghid are și o amprentă confesivă, pe care primul nu o avea, legată inclusiv de reacțiile agresive în mediul online legate de podcastul „Vorbitorincii”. Radu Paraschivescu a povestit de pildă că, la fiecare anunț al unei întâlniri cu publicul, făcut împreună cu Cătălin Striblea, pagina „Vorbitorincii” începea să se umple de injurii și amenințări. De altfel, pe Facebook, a spus el, răspunde acum doar celor care îl înjură și încearcă „mici numere de dresură atitudinală”, care uneori îi reușesc.
În dialogul de la Sinagogă, Cristian Preda a mai adus în discuție plagiatul și „malpraxisul editorial”. Plagiatul este, a spus Paraschivescu, „o combinație de nesimțire cu impostură” și o admitere a propriei sărăcii: „cine plagiază admite că nu e în stare”. Cât despre malpraxisul editorial, el înseamnă ca un autor să plătească pentru a-și vedea numele pe copertă, iar editorul, odată ce a luat banii, să se simtă obligat să publice orice.
La rugămintea lui Cristian Preda, autorul a dezvăluit și finalul cărții, un vis utopic. În timp ce alții vor castele sau plaje private, el își dorește, dacă nu metroul său, măcar „vagonul meu”, în care să nu intre nimeni fără voia lui: unul în care „să nu pută”, în care să nu se vorbească tare și nimeni să nu asculte reel-uri la volum maxim. „Da, e o pură utopie, evident”, a recunoscut el.
La finalul ambelor lansări s-au format cozi pentru autografe. Bookfest Oradea se încheie duminică, iar salonul poate fi vizitat între 10.00 și 20.00, cu intrare liberă.