În plin coşmar de coronavirus, când vedem imagini impresionante cu medici şi asistente din Italia dormind pe apucate pe holurile spitalelor, în Oradea o doctoriţă rezidentă s-a lepădat de jurământul lui Hypocrate, refuzând să participe la cea mai simplă şi benignă operaţiune medicală în asemenea situaţii - trierea persoanelor intrate în ţară prin vama Borş.
În timp ce în peninsulă, unde a început să fie criză şi de materiale medico-sanitare, asistentele îşi improvizează combinezoane de protecţie din saci menajeri, la noi Federaţia Sanitas transformă nenorocirea în oportunitate precum Iisus apa în vin, cerând Guvernului sporuri de 50% - 80% pentru cadrele care intră în contact cu suspecţii şi bolnavii. Colegiul Medicilor tace ca mistreţul în coşciug, chiar şi după ce un doctor (din Bacău) a fost prins că le lua pacienţilor nu doar temperatura, ci şi o taxă (50 de lei) pentru această "prestaţie".
Alta antologică: o angajată a Ministerului Sănătăţii a fost confirmată cu coronavirus, dar nu fiindcă ar fi tratat bolnavi, ci după ce s-a întors din... Dubai. Nu din Italia, ca un căpşunar de rând, ci ca un bugetar, cu ifose pe măsură.
În politică, comèdie: un premier desemnat (la mişto) se retrage (pe bune) ca să-i facă loc premierului demis într-o conjunctură dramatică, în care Guvernul trebuia să emane autoritate, nu ridicol. Premierul interimar e (re)învestit cu voturile adversarilor din PSD, UDMR, USR şi PMP, dar nu şi cu ale propriilor răcani din PNL, răpuşi în "autoizolare" după un bairam de partid la Bucureşti cu un senator infectat la... Bruxelles. Pentru ca grotescul să continue, respectivul n-a reuşit să-şi contamineze colegii din propriul colegiu, din Constanţa, ci pe câţiva din tocmai capătul ăstalalt de ţară, din Ardeal.
Înainte de vot, USR anunţă live (cum altfel?) că "le trecem noi guvernul cu forţa!" celor de care mai ieri se rugau să nu facă niciun guvern, iar PSD îşi mobilizează oastea cu îndemnul "trebuie să votăm!", dar şi cu adaosul că "de mâine ne întoarcem şi facem opoziţie totală". De parcă nu asta ar fi făcut şi până acum.
În fine, un fost preşedinte zice între două sughiţuri că încă de o lună trebuia declarată starea de urgenţă, dar ne mărturisea asta pe 14 martie, nu pe 14 februarie.
Mai tragice decât toate mi s-au părut, însă, ocările antidiasporenilor, care cereau ca "italienii" să stea acolo la ei, şi ale mizantropilor primitivi, care vor ca refugiaţii din peninsulă să fie puşi lângă bolnavii de cancer, să moară toţi, să nu mai risipească statul şi cu "ăştia" banii ce-ar putea fi chivernisiţi, nu-i aşa, mai cu socoteală, pe ajutoare sociale. Semn că aşa ne e şi o bună parte din popor, precum elitele, ba poate mai rău. Fără ruşine, fără omenie, cu obrazul şi inimile murdare, inapt şi de raţiune, şi de compasiune.
Sunt momente când aş prefera să fiu un simplu "broscar", cântând cu ai mei, pe balcoane, "Fratelli d’Italia... uniamoci, amiamoci!". Uneori, "Deşteaptă-te, române!" răsună fără niciun ecou...