Războiul lui Nicu: Un orădean este voluntar în taberele pentru refugiați din Ucraina, ajutând victimele războiului

Fost profesor lansat apoi în afaceri, orădeanul Nicolae Vinter face periodic voluntariat în taberele pentru refugiați din Ucraina, pentru a ajuta victimele războiului. Bărbatul a povestit în exclusivitate pentru BIHOREANUL despre atmosfera din țara atacată de ruși, ororile conflagrației, determinarea ucrainenilor greu încercați și perspectiva unui conflict prelungit timp de generații întregi.

Nicu s-a întors din Ucraina pe 6 decembrie. După o lună petrecută într-o tabără pentru refugiați de lângă Kiev, a vrut ca de Sfântul Nicolae să fie în familie. Căldura casei de pe dealurile Oradiei nu-i poate șterge din suflet, însă, crivățul războiului.

„În tabăra pentru refugiați sunt femei cu copii mici, bătrâni cu mințile pierdute și invalizi care în tinerețe au luptat în Afganistan. Le-au rămas doar hainele de pe ei, dar totuși nu vorbesc despre pace. Par conștienți că Putin n-o să se lase până nu-i supune sau îi omoară pe toți...”, povestește bărbatul. Fost profesor de geografie și antreprenor de succes, s-a retras din activitate pentru a se dedica voluntariatului...

Un tip (in)confortabil...

Nicolae Vinter este atipic. Bărbatul de 64 de ani, cărunt, tuns cazon, vorbește tare, ușor lovit de surzenie, gesticulând profesoral. „Nu mi-a plăcut niciodată confortul. Te moleșește, te îndepărtează de tine și de ceilalți”, spune din capul locului.

Are cuvintele la el. E credincios fără a fi habotnic, interesat de inteligența artificială fără să fi avut niciodată telefon mobil, sociabil fără să aibă cont de Facebook sau Instagram și, mai ales, îndrăzneț fără a fi aventurier. „Viața nu are un scop în sine, tocmai ca să i-l dai tu”, parafrazează el din Jean-Paul Sartre. Iar Nicu a cam jonglat cu țelurile...

Profesor în afaceri

Copil de țărani din Sitani (comuna Pomezeu), și-a depășit condiția încă din comunism, când a intrat la Facultatea de Geografie a Universității clujene Babeș-Bolyai, la o concurență de 25 de candidați pe un loc. „Viața de student era grea. N-aveai bani, n-aveai mâncare, n-aveai distracție... Te gândeai doar cum să reziști”, povestește el. Repartizat după absolvire în Dolj, a ajuns abia după patru ani în Oradea, unde a predat la actualul Colegiul Național Emanuil Gojdu. „Atunci, elevii se temeau de profesori. Când le-am spus «Ziceți-mi Nicu», s-au șocat”.

După 1991 a plecat din învățământ: „Era un sistem rigid, în care nu mă regăseam”. S-a asociat cu doi prieteni pornind de la mai nimic. „Ne-am girat apartamentele și am luat un credit de 1 milion de lei. Cu 700.000 lei am cumpărat o casă cu 500 metri pătrați de teren în strada Oneștilor. Nimeni nu se știa la economie. În 6 luni, din cauza inflației, cu banii primiți, fostul proprietar abia și-a putut cumpăra o Dacie”, zice Nicu.

Treptat, asociații și-au deschis mai multe ABC-uri de cartier și au fost între primii care au făcut catering, modelând piața. Cu timpul au apărut supermarketurile, criza din 2008 și rutina. „La 54 de ani am zis «Ajunge!». Stăteam la casă, copiii terminaseră facultățile, aveam câteva spații date în chirie din care să putem trăi... Mi-am spus: «Dacă Dumnezeu ți-a ajutat, fă și tu ceva pentru alții mai puțin norocoși»”.

Voluntar de cursă lungă

În ultimii zece ani a făcut voluntariat la Asociația Filantropia, pe lângă persoanele cu dizabilități, la Direcția Socială Comunitară Oradea, ajutând bătrânii, iar în pandemia de Covid-19, când majoritatea se ascundeau în case, căra mâncare persoanelor vulnerabile din partea Caritas Catolica. Cu timpul s-a apropiat de Fundația Remar, care ține o cantină socială în zona Cetății. „Ajut la bucătărie și la pus masa pentru oamenii străzii, care nu au nici măcar acte. În România, fără buletin nu poți primi nici măcar un blid de mâncare, pentru că fără acte nu poți semna pentru el, ca să-și justifice ONG-ul cheltuiala”, povestește bărbatul. 

Dar Nicu a vrut mai mult. În 2022 a pornit, fără niciun ban, pe jos, pentru a le vorbi despre speranță refugiaților ajunși din Siria și Afganistan pe insula grecească Lesbos, iar în 2024 a lucrat o lună în tabăra pentru refugiați din Cernăuți, Ucraina. Toamna aceasta, pentru că nu a primit viză de Libia, unde voia să lucreze la un spital pentru orfani, a plecat să facă voluntariat în Kiev. 

Vreme de război

Prima oară, Nicu a mers voluntar în Ucraina în decembrie anul trecut, timp de o lună. Frig cum a fost atunci, în tabăra de la Cernăuți, nu mai răbdase niciodată. „Purtam două perechi de mănuși și tot îmi îngheța mâna pe cartofi. Trebuia să gătim totul în 2 ore, cât era curent, pentru că altfel se opreau cazanele. Seara, în cameră, dormeam cu geaca pe mine. În viața mea n-am suferit atâta frig...”, își amintește el. 

Iarna aceasta a fost mai norocos, pentru că tabăra de lângă Kiev se încălzea cu lemne. Nicu a pornit din Oradea în noiembrie și a mers cu trenul până în Suceava, apoi cu microbuzul la Cernăuți. După o săptămână în tabăra de aici, a continuat spre Kiev. „Când am coborât în gară, un călător mi-a spus: «Dă-ți jos șapca, să te vadă camerele video». Totul e supravegheat. La intrare și la ieșire ești controlat ca la noi în aeroport...”.

Kievul este mutilat de război. „Drumurile sunt sparte, casele sunt cenușii, iar multe blocuri au urme de la loviturile de drone. Militarii fac filtre pe străzi, iar de la 10 seara până la 7 dimineața circulația e interzisă”, explică orădeanul. 

Ziua, pe străzi sunt doar femei și copii, tineri până în 25 de ani și bătrâni de peste 60 de ani, care nu pot fi recrutați. Bărbații sunt pe front, iar unii se întorc între scânduri. „Eram pe stradă când am auzit sirena de pe mașina Poliției. În spatele ei venea o mașină cu steaguri. Toată lumea a îngenuncheat și și-a făcut cruce. Înăuntru erau sicrie...”, zice Nicu, oftând.

„Rușii îi toacă mărunt”

Tabăra, în care trăiesc peste 100 de refugiați, a fost amenajată într-o fermă veche situată la 20 de kilometri de oraș. „Ziua era liniște, iar noaptea sunau alarmele și vedeai în Kiev cum izbucnesc ici și colo incendii”. 

S-a obișnuit cu bombardamentele. „Nu pot să spun că m-am temut pentru viața mea. După o zi de lucru în frig dormeam dus, poate și fiindcă nu aud foarte bine. Dimineață aflam câți oameni și unde au mai murit”, povestește Nicu. 

Ucrainenii s-au blazat. Mulți nici nu mai coboară din apartamente în timpul alarmelor. Unii nu mai vor, alții nu pot. „Blocurile au și 40 de etaje. Cum nu este curent, când sună alarma, bătrânii, mamele cu copii, bolnavii, rămân pe loc. Efectiv, rușii îi toacă mărunt”, spune bărbatul.

Va dura generații...

Frontul de acasă este greu. „Un pensionar, după 30 de ani de muncă trăiește din 50 de euro pensie, adică 250 de lei pe lună, iar prețurile sunt ca la noi. Nici nu-mi dau seama cum se descurcă”, se miră Nicu. Evident, corupția e în floare. Dacă ai bani, rezolvi orice, dar majoritatea nu au. Gările sunt pline de cerșetori, pe străzi patrulează militari în căutarea celor care se sustrag serviciului militar, în tabăra pentru refugiați oamenii stau la coadă de dimineață pentru prânz, iar furturile sunt la ordinea zilei. 

Totuși, populația susține în continuare frontul. „În ciuda greutăților, nu se văd doborâți. «Va trece și asta, ca altele», spun majoritatea”, zice Nicu.

Pentru ucraineanul de rând, pacea e departe. „Războiul, așa cum este acum, se va termina, dar conflictul va dura generații. Ucrainenii nu vor renunța la teritoriile luate de Rusia, mai ales că foarte multe dintre rudele și prietenii lor sunt acolo, sub ocupație”, consideră voluntarul.

Pe de altă parte, e realist: „Rușii nu pot fi bătuți. Dacă s-ar simți încolțiți, ar putea folosi arma nucleară”. Iar dacă nu are cum să forțeze înfrângerea agresorului, comunitatea internațională încearcă să ajute victima. Chiar dacă Ucraina refuză să se obișnuiască cu acest statut...

„Când am intrat în România, la revenire, am luat un autocar. «De unde vii?», întreabă șoferul. «De la Kiev», zic eu. «De la criminalul ăla de Zelenski? Putin, ăla-i bărbat!», zice ăla. Am crezut că înnebunesc. 20 de minute am strigat unul la altul. «Dacă ție îți merge autocarul cum îți merge mintea, nu urc, că ne omori pe toți!». Un călător mi-a închis gura. «Lasă-l în pace. La mine în familie aproape toți gândesc așa. N-ai ce face...»”

Nicolae Vinter

PE JOS ȘI FĂRĂ BANI
„N-am vocație de martir”

Nicolae Vinter nu este la prima aventură internațională. În 2022, când Fundația Remar și alte organizații umanitare adăposteau pe insula grecească Lesbos circa 13.000 de refugiați din Siria și Afganistan, orădeanul și-a propus să ajungă în tabără, și nu oricum. „Doream să ajung pe jos, fără niciun ban, 1.000 de kilometri, ca să le pot spune refugiaților: «Nu vă pierdeți speranța! Dacă eu am reușit să rezist fără nicio resursă, și voi veți reuși!»”, explică el.

Orădeanul a pornit din Caransebeș spre Bulgaria la sfârșitul lunii octombrie. „Prima săptămână a fost omorâtoare. Mi s-au făcut tălpile ca pancovele. Pe urmă, fizicul și-a dat drumul. Ici și colo rugam oamenii: «Aveți o bucată de pâine?». Și primeam”.

În Bulgaria, a rezistat cam 200 de kilometri. „După o săptămână, m-a prins o ploaie în munți. Nu mâncasem de câteva zile. Eram slăbit și mă clătinam. Am găsit o casă părăsită cu un pat din care au țâșnit șobolani. Când m-am acoperit, dârdâind, am realizat că, dacă pic pe drum, sub un TIR sau într-o prăpastie, nu rezolv nimic”. 

A doua zi, însetat și sleit, Nicu a pus capăt aventurii. Trecuseră două săptămâni de la plecarea din România. „N-am vocație de martir. Dimineața am dat de un buldozerist care m-a lăsat să sun de pe telefonul său în țară să cer ajutor”, zice el. 

Culmea, nici acum nu are telefon mobil. Nu că ar avea ceva împotrivă, dar nu-i vede... utilitatea.