M-a surprins plăcut să descopăr în premierul Florin Cîţu, "demascat" că a mers la vaccinare cu un tricou negru, de gen, un pasionat al rockului. Aşa mi-am explicat şi încăpăţânarea cu care, în ciuda dificultăţilor date de păru-i cam slab şi rar, încearcă să tragă de el, să-l păstreze cât mai lung cu putinţă. Aşa osteneam şi eu cu slabele șuvițe, destul de pueril, eu însumi fiind un nostalgic al pletelor din tinereţe, însemn al libertăţii, rebeliunii şi nesupunerii.
Diferenţa dintre Forin Cîţu şi Ludovic Orban e precum aceea dintr-un rocker veritabil şi ceea ce ilustrează porecla de Şică Mandolină ce s-a lipit de şeful liberalilor, de când cu prestaţiile sale artistice îndoielnice de prin emisiunile TV, menite să mai aducă o brumă de popularitate. E diferenţa între sunetul grav al unei chitare electrice şi acordul fals al unei mandoline prost manevrate, de un artist preocupat mai degrabă de reacţiile publicului decât de sonorităţile propriei creaţii. Diferenţa dintre finanţistul care are studii solide, o meserie şi un background profesional, care a lucrat în bănci internaţionale şi simte cu adevărat valoarea banului şi resorturile economiei de piaţă, şi un bugetar cu trecut incert, veşnic rentier şi întreţinut al unui sistem politico-economic ce şi-a dovedit în ultimele trei decenii limitele.
De unde comparaţia asta între cei doi? Din atitudinile manifestate de ei în aceste zile, când coaliţia de guvernare, cu liberalii în rol principal, joacă la ruleta rusească viitorul acestei ţări, între cele două mari alternative care încing dezbaterile publice. Mergem pe calea adevărului şi a eficienţei, care înseamnă, în câteva vorbe, să nu ne întindem mai mult decât ne e plapuma şi să folosim banii judicios, sau continuăm pe cea a minciunii şi populismului demagogic, continuând să ne îndatorăm doar pentru a umfla corpul nesătul al sistemului bugetar, cu riscul inevitabilului faliment?
O fi având el, în ochii unora, aspectul unui rocker expirat, prea "casual" pentru o asemenea funcţie, dar eu unul văd în Florin Cîţu cea mai raţională voce a actualei puteri, care a avut curajul să spună, în dezbaterile legate de noul buget, de sporurile bugetarilor şi pensiile speciale, câteva lucruri de bun simţ. Toată lumea, cu excepţia politrucilor "pur sânge" şi a electoratului adăpat din banii statului, simte care e realitatea şi, totuşi, asistăm cu toţii la cum ne afundăm în mocirlă în loc să ieşim la liman.
În ultimii 4 ani, numai pe împrumuturi şi nu din creştere economică, cheltuielile cu salariile din sistemul public s-au dublat, rămânând neatinse de nicio criză, nici măcar de necruţătorul Covid-19. Iar aproape o treime din aceşti bani, adică 27 miliarde din cele 110 miliarde de lei anual, o reprezintă sporurile, care mai de care mai nesimţite.
Spor pentru lucrul cu calculatorul, dat unor inşi care, în cel mai fericit caz, ştiu doar să-şi deschidă Facebook-ul? Spor de solicitare neuropsihică - unor judecători cu profil de interlopi, cărora le redactează sentinţele grefieri ce se visează magistraţi? Spor pentru condiţii vătămătoare de lucru - unor frecători de mentă din birouri suprapopulate, în care doar se mişcă hârtii, activitate ce ar face-o, de n ori mai bine şi mai rapid, un computer...
Şi a întrebat pe bună dreptate Cîţu: au simţit cumva românii, în aceşti ultimi 4 ani, cumva şi o dublă îmbunătăţire a performanţei bugetarilor, reflectată în serviciile pe care statul le întoarce contribuabilor? Răspunsul e evident: nici pomeneală. Nu au simţit decât nedreptate, umilinţă şi furie...
Pe fondul elaborării bugetului s-a văzut clar conflict de idei între Cîţu şi şeful său de partid. În spatele uşilor închise, premierul le-a spus colegilor liberali că intenţionează să plafoneze sau să elimine o serie de sporuri, subvenţii şi indemnizaţii acordate angajaţilor din sectorul bugetar. E simplu de ce: pur şi simplu nu sunt bani. România nu îşi poate permite să mai întreţină, nici măcar o lună în plus, un sistem atât de ineficient, nereformat şi neperformant; asta fără a aduce în discuţie aspectele de ordin moral, ce ţin de inechităţile flagrante întreţinute în societate.
Răspunsul lui Orban a fost cel al politrucului care simte că o astfel de decizie "costă politic" prea mult, căci loveşte în clientela cocoţată pe toate ramurile instituţiilor publice: vom vedea, vom analiza, nu e momentul, e nevoie de o lege...
Avem, în sfârşit, un premier normal, care ştie nu doar citi un buget, ci şi să-l utilizeze ca instrument prin care cheltuielile statului să poată fi puse în echilibru. Ar fi cazul ca liberalii să realizeze asta şi să îl sprijine. Să îşi schimbe "hainele" cu unele potrivite, să lase deoparte sacourile scrobite şi să-şi pună tricourile negre, altfel spus, să-şi amintească faptul că doctrina lor pune în centru individul şi inţiativa privată, să schimbe placa uzată a mandolinei cu o muzică fără falseturi. Rock `em all, Cîţule, că altfel se duce ţara asta de râpă!