În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bombardierele americane survolau Capitala și nu puțini bucureșteni foloseau îndemnul ”Du-i, Doamne, la Ploiești!”, ceea ce se și întâmpla de cele mai multe ori.

Când românii ”italieni” au fugit spre casă și s-au trezit blocați în județele din vestul țării, mulți români au zis în sinea lor: ”Ține-i, Doamne, acolo, până trece primejdia!”. Românii din diasporă au ajuns subiect de dispută și mulți cetățeni sunt supărați pe ei că nu stau în Italia cea infectată. Nu știu ce înseamnă solidaritatea la greu, dar se bucură când primesc bani de afară.

Nu există români de mai multe feluri. Sunt doar cei care lucrează pe afară sau stau pe la stat, cerșetori sau asistați social, medici de renume, olimpici străluciți și o mare de oameni onești. Dar toți, absolut toți, sunt români. Te-ai născut aici, ai ADN-ul și sângele românesc, chiar dacă vei ajunge să lucrezi pe Lună.

Cei veniți acasă erau și cei mai disperați. Nu au din ce trăi într-o Italie blocată și ar fi o nesimțire crasă să nu-i primim, cu brațele deschise, așa bolnavi și amărâți cum sunt. Or, numai vestea (neadevărată) că la Spitalul Militar vor fi primiți bolnavi cu coronavirus a stârnit deja îngrijorarea și nemulțumirea unor orădeni din zonă.

Acum sunt momente grele și putem demonstra dacă suntem un neam de ocară sau un popor care se unește la greu.