Ştiaţi că în 2009 Aeroportul Oradea devenea primul din ţară care depunea un proiect de modernizare integrală, nu doar a aerogării, ci şi a pistei şi platformelor, în cadrul unui program pentru reabilitarea infrastructurii aeroportuare din România pentru care UE ne-a alocat 120 milioane de euro?

Ştiaţi că nici până în ziua de azi Unitatea de Management a Proiectelor din Ministerul Transporturilor nu a dat un răspuns, dacă proiectul e bun sau nu? Şi, în caz că nu era, să spună cum să fie corectat pentru ca el să nu rămână doar pe hârtie? Ştiaţi că în acest timp cele 120 de milioane de euro stau nefolosite şi că după 2013 trebuie înapoiate? Ştiaţi că, în ultimii trei ani, Aeroportul Cluj e singurul care a fost modernizat, dar pe bani din bugetul ţării?

Ştiaţi că în 2008 Guvernul de atunci mai avea puţin până să perfecteze actele pentru a da în proprietatea Oradiei CET II, cu tot cu cele 200 de hectare din zona dintre Metro şi Selgros? Ştiaţi că, în primăvara lui 2009, când proaspătul primar încerca să convingă noul Guvern să nu blocheze transferul, terenurile aveau o valoare mai mare decât tot bugetul oraşului? Ştiaţi că acel Guvern a refuzat să-l predea oraşului, motivând că-l scoate la licitaţie?

Ştiaţi că nici până acum Ministerul Economiei şi cel al Finanţelor nu l-au vândut? Ştiaţi că, de atunci, muntele de fier abandonat a ruginit, transformându-se din nou în minereu, în timp ce România ţine nefolosite peste 20 milioane de euro alocate de UE pentru dezafectarea întreprinderilor abandonate? Ştiaţi că şi aceşti bani vor trebui returnaţi Uniunii Europene, la fel ca sumele rezervate modernizării aeroporturilor?

În ambele situaţii avem de-a face cu încercarea unor autorităţi locale de a rezolva probleme locale cu bani de la UE şi despre blocarea proiectelor nu de către preşedinţi de consilii judeţene sau primari, ci de către miniştri care mai nou sunt gata să întoarcă ţara cu fundu-n sus, minţind fără a clipi că în caz contrar nu mai pupăm fonduri europene. E încă un indiciu clar, actual şi local, al uriaşei mistificări care ni se pregăteşte pentru la anul, când falsificatorii ne vor povesti cum era cât pe ce să ne facă atât de mult bine, dar n-au fost lăsaţi.

Am auzit zilele trecute o zicală, nu ştiu din înţelepciunea cărui popor, dar care mi se pare perfect potrivită situaţiei în care am ajuns: nu putem lăsa trecutul fără sicriu şi nici viitorul fără leagăn. Cred, deci, tocmai fiindcă vine anul electoral, că prima condiţie, dacă ne dorim pe viitor mai mult sau altceva decât avem acum, e să le ţinem pe toate minte şi să le plătim, la urne, aşa cum se cuvine.

Altfel, dacă vom uita sau dacă n-o să ne pese, dacă o să ne vindem iarăşi pe câte-o găleată celor care ne-au băgat în cofă, o să semănăm cu bieţii hamsteri care aleargă întruna pe butucii din propriile colivii. Nu ajung nicăieri, dar mor de epuizare...