La doi paşi de oraş, bălăriile acoperă pe cât de neştiute, pe tot atât de spectaculoase vestigii ale trecutului recent: zeci de cazemate din linia de fortificaţii Carol al II-lea, concepută pe 300 km din Seini (Maramureş) până la Zimand (Arad) şi parţial executată înaintea Celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a apăra România de cel mai agresiv dintre vecini.

De o ingeniozitate pe care experţii o studiază şi în zilele noastre, cele mai multe buncăre, construite cu efort financiar enorm al statului, plus contribuţii în bani şi materiale ale firmelor şi în mii de zile-muncă ale românilor din această parte a ţării, cazematele merită readuse la lumină. E sugestia unor ofiţeri, însuşită şi de edilii comunei Nojorid, unde se află câteva dintre cele mai bine păstrate.

Cetăţi din beton

Grigore Bartoş, fost comandant al Garnizoanei OradeaDupă 1918, fruntariile României Mari erau atât de întinse încât ţara nu avea destulă oaste să le apere de cei trei vecini revizionişti, neîmpăcaţi cu Pacea de la Paris (Rusia, Ungaria şi Bulgaria), spune colonelul în rezervă Grigore Bartoş (foto), fost comandant al Garnizoanei Oradea, unde era încartiruit un întreg regiment ce deservea Linia Carol al II-lea.

Ofiţerul e primul care a studiat integral, pe teren şi în tratatele de strategie, fortificaţiile construite de la Poarta Someşului până la limita de jos a Crişanei, devenind totodată un purtător de cuvânt neoficial al unui grup de camarazi ce propune scoaterea din uitare şi valorificarea unei părţi din şirul de cazemate întinse în Bihor pe 60 km, de la Cherechiu şi Sălacea până la Nojorid şi Livada. "Şirul de cazemate din linia Carol al II-lea, botezată astfel după numele Regelui, a fost conceput ca un uriaş brâu de foc al României Mari, urmând traseul zecilor de cetăţi dacice", zice Bartoş.

Efort naţional

Instabilitatea de după Primul Război Mondial a obligat mai multe state europene să-şi apere graniţele cu linii fortificate, rămase în istorie cu numele strategilor care le-au gândit. Francezii au făcut linia Maginot (după un fost ministru de Război), care să-i apere de o invazie germană, nemţii au amenajat linia Siegfried la graniţa cu Franţa, finlandezii au conceput linia Mannerheim (după numele unui mareşal) pentru a se păzi de ruşi. Au fost, de altfel, singurii care au şi folosit-o, în următoarea conflagraţie, căci la invadarea Franţei naziştii au ocolit pur şi simplu linia Maginot, iar linia Carol al II-lea a rămas neutilizată din cauza politicienilor care, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, au cedat Transilvania de Nord Ungariei lui Horthy fără măcar un singur foc de armă.

Durerea ostaşilor români a fost cu atât mai mare cu cât linia Carol al II-lea era strălucit gândită, iar executarea ei a implicat uriaşe sacrificii materiale. Din 1937 până în 1940 au fost alocaţi în acest scop 18 miliarde lei, reprezentând aproape două treimi din bugetul armatei şi 18,25% din PIB-ul fiecăruia din cei trei ani. În plus, firmele şi bihorenii de rând şi-au dat şi ei obolul, contribuind cu 50,59 milioane lei, cu lemn şi fier, şi cu peste 120.000 de zile-muncă la ridicarea cazematelor.

Model de eficienţă

Tratatele vorbesc despre linia Carol al II-lea ca exemplu de maximă eficienţă. Linia consta în sute de cazemate gândite în locurile pe unde putea trece duşmanul, iar proiectarea lor e unică. "Inamicul ajuns în apropiere ar fi fost lovit din toate părţile cu o putere nimicitoare, în timp ce lui i-ar fi fost cu neputinţă să le distrugă", spune colonelul Bartoş.

Văzute de sus, buncărele au formă de trapez, cu latura mare spre linia de atac. Unicitatea lor constă nu în grosimea impresionantă a zidurilor, de 2 metri, cât în felul în care au fost concepute: tocmai pe latura spre inamic nu existau creneluri ori ambrazuri de tragere, aceasta fiind apărată de valuri de pământ care le făceau de neatins fie de către blindate, fie chiar şi de aviaţie. Şanţurile antitanc, sistemele de sârmă ghimpată, câmpurile minate şi avanposturile erau gândite însă aşa încât să direcţioneze orice atac spre flancuri, unde inamicul ar fi fost prins în cleşti de foc fără scăpare.

Fiecare cazemată era dotată cu 2-8 mitraliere grele, unele şi cu tunuri. Pe un kilometru erau 32-34 mitraliere, astfel că fortificaţiile erau adevărate maşini de război. Puterea de foc era înfricoşătoare: într-un minut, din ele puteau fi trase 300 de gloanţe până la 2 km, cu o densitate de 1 proiectil la 2 cm pătraţi. Practic, niciun iepure n-ar fi scăpat viu din barajul de foc.

Cazematele din zonele cele mai importante aveau în colţuri şi cupole blindate, pentru observaţie şi foc antiaerian, toate aveau uşi blindate şi sisteme de ventilare complexe, care împiedicau orbirea apărătorilor cu fum şi intoxicarea cu gaz. Un buncăr mediu avea două niveluri, cel de la nivelul solului fiind destinat operaţiunilor de luptă, iar în subteran adăpostind dormitoarele şi depozitele de muniţii, merinde şi apă necesare plutoanelor care le deserveau. Toate cazematele erau construite în perechi, pentru a se apăra reciproc şi a închide accesul inamicului, fiind legate între ele cu linii telefonice îngropate în pământ.

Distruse din interior

Liniei Carol al II-lea i-a fost alocat în 1939 Regimentul 86 Infanterie, transformat în Regimentul 2 Fortificaţii, dislocat chiar la Oradea. Dar, în ciuda uriaşelor cheltuieli, cazematele n-au fost niciodată folosite. "Eficienţa lor a fost demonstrată numai într-un poligon din sudul ţării, la Dadilov, unde au fost făcute experimentele dinaintea construirii, confirmându-se că erau de necucerit. S-au construit câteva acolo şi s-a tras în ele cu tunuri de calibru mare, de 100 şi 152 mm. Abia le-au zgâriat", spune colonelul.

Cei care le-au făcut inutile au fost politicienii, care au cedat Ardealul de Nord fără luptă. Linia de fortificaţii a "picat" pe partea cedată, iar cei care le-au distrus au fost cotropitorii, încă din primele zile de ocupaţie. Imediat după instalare, ungurii au luat cazemată cu cazemată, instalând cantităţi uriaşe de dinamită în fiecare pentru a le arunca în aer, căci numai aşa, din interior, puteau fi spulberate. "Înaintea evacuării, armata română a salvat doar armamentul, păstrat la Brigada de Geniu din Alba Iulia a Armatei a IV-a", precizează ofiţerul.

Deşi le-ar fi putut păstra pentru a se apăra ei înşişi, ungurii au preferat să nu rişte, şi au luat din ele tot ce puteau refolosi: uşile şi cupolele blindate, cadrele ambrazurilor, ba chiar şi cablurile telefonice pe care le-au putut găsi.

Istorie şi geografie

Dată fiind nu doar simpla existenţă a cazematelor din jurul Oradiei, ci şi importanţa lor istorică şi spectaculozitatea construcţiilor, un grup de ofiţeri în rezervă afirmă că autorităţile ar trebui să le repună în valoare, nu numai în scop muzeografic, ci şi turistic. "Cazemata de la liziera pădurii Nojorid e cea mai accesibilă şi una din cel mai bine păstrate, ar putea fi transformată într-un mic punct muzeal fără mare efort", explică Bartoş.

Petru Baba, primar NojoridSugestia, zice primarul comunei Nojorid, Petru Baba (foto), e binevenită. "La cazemata aceasta, profesorii din comună duc copiii pentru lecţii de istorie. Cu cheltuieli nu prea mari, am putea să salubrizăm câteva cazemate, să amplasăm panouri informative, chioşcuri cu bănci, mese şi coşuri pentru gunoi. La sfârşit de săptămână mulţi orădeni vin oricum la pădure şi nu ştiu ce-i cu ele, iar de la anul se vor face şi trasee cicloturistice care trec prin apropiere", zice edilul. Recuperarea vestigiilor ar fi, aşadar, nu doar posibilă ci, în timp, şi rentabilă nepoţilor celor care au construit cazematele...


FORTIFICARE SPIRITUALĂ
Biserici pentru cazemate

Terenurile pe care au fost amplasate forturile liniei Carol al II-lea au fost plătite de statul român, iar la construire au contribuit mii de ţărani care au transportat cu căruţele lemn, fier şi piatră. La schimb, armata a ridicat biserici în aşezările româneşti, văduvite de lăcaşuri pentru ortodocşi. "Armata a construit, de pildă, bisericile ortodoxe din Episcopia Bihorului şi din Livada de Nojorid. Comandanţii au ştiut că aceste fortificaţii militare trebuiau dublate şi de o fortificare spirituală", spune colonelul Grigore Bartoş, necăjit că acest lucru a fost uitat, iar politicienii de azi, precum cei din 1940, nu înţeleg istoria. "La Roma, dacă se găseşte o piatră din vremea Imperiului ori Republicii antice, se pun reflectoare în jurul ei şi panouri informative. La noi se dă totul uitării"...