Aflată într-o tranziție-spirală, cu perioade de criză și de creștere succesive, economia interbelică a Oradiei se lupta să facă față provocărilor. 

Instabilitatea politică și cea administrativă locală, schimbarea frecventă a Consiliului Local și alterarea relațiilor internaționale în Europa, culminând cu marele crah și izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial, au ținut economia urbei în șah.

BIHOREANUL vă prezintă o parte a laturii umane a acesteia - șomerii.

Orădeni ocupați

Într-o broșură monografică din 1924, învățătorul Nicolae Firu arăta că populația Oradiei număra 68.080 locuitori, în creștere rapidă față de anul 1918, prin migrația familiilor românești dinspre zona rurală a Bihorului. Orădenii lucrau mai ales în industrie și comerț, o mică parte în administrație și instituții publice.

„O mulțime de oameni își câștigă pâinea de toate zilele în fabricile de spirt, la mori, la uzina electrică, la turnătoria de fier și la alte întreprinderi mari similare”, arăta Nicolae Firu, adăugând că, pe de altă parte, întreprinderile industriale mici angajau fiecare cam 30-50 de muncitori. În anii 1920, în oraș erau peste 60 de astfel de întreprinderi, inclusiv fabrici de tricotaje, ghete, pălării, cărămizi și produse chimice, majoritatea din perioada austro-ungară.

Exista și o rețea bancară formată din unități dezvoltate în plan local pe parcursul a zeci de ani, de stat și particulare, și bănci specializate în creditarea unor domenii specifice, precum industria și micii meseriași. Totodată, erau numeroși meseriași care prestau atât mică producție, precum fierarii, cât și servicii, precum bărbierii, fotografii sau măcelarii.

Reprezentați de comuniști 

Chiar dacă la prima vedere ar părea că orădenii își găseau locuri de muncă și totul funcționa „ca uns”, lucrurile nu stăteau de fapt așa. Începutul anilor 1920 a fost marcat de criza post-război, dublată de haos politic și întârzierea reformei administrative din 1918.

În acest context, în care comunismul s-a răspândit în marile centre industriale, inclusiv în Oradea, jumătatea deceniului a fost plină de greve și concedieri. În decembrie 1924, arăta ziarul Adevărul, circa 1.000 de muncitori, majoritatea șomeri, ar fi participat la o adunare organizată de socialiști și comuniști precum Ioan Pelle (foto), Ullmann Sándor și Ludovic Czeller, tustrei perindați prin Consiliul Municipal în anii ulteriori. 

Ei criticau băncile pentru dobânzile mari și statul pentru tărăgănarea investițiilor în căile ferate, motiv pentru care două ateliere de reparații feroviare din Oradea au fost închise. Printre muncitori prindeau repede ideile socialiste pe care cei trei și alții ca ei se străduiau să le răspândească.

Câți șomeri erau în Oradea?

O întrunire similară avea loc în martie 1927 la Căminul muncitoresc. Aceleași personaje, erijate ca lideri ai șomerilor orădeni, cărora li se alătura șeful comuniștilor locali, Eugen Rozvan (de fapt, Rozvány Jenő), cereau comisiei locale a sindicatelor redactarea unor memorii către Primăria Oradea, Prefectura Bihor și Ministerul de Interne, care să arate starea muncitorimii.

În acel an, în județ funcționau la capacitate redusă 270 de întreprinderi, iar alte 65 au fost închise. Au apărut 1.500 de noi șomeri, scria Adevărul, totalul fiind de 6.000. Cifrele probabil sunt exagerate, în acea perioadă șomerii fiind incluși în aceeași categorie cu alți săraci.

Ziarul Viitorul oferea și el câteva date în august 1928, când încă nu începuse criza economică mondială. Potrivit acestora, în Oradea șomajul ar fi ajuns la 29,3%. În rândul zidarilor ar fi fost de 39,5%, în industria fierului 21%, în cea a tiparului 16,3%, iar în domeniul alimentar 22,3%. Dacă am considera că jumătate din populația de circa 70.000 de locuitori putea lucra, cum este azi, rezultă că în urbe ar fi fost 7.000-8.000 de șomeri.

În martie același an, Universul anunța că ar fi fost 4.500 de șomeri, un număr probabil mai apropiat de realitate.

Taxe contra șomaj

Motivul principal al stării de lucruri era lipsa comenzilor, atât în industria prelucrătoare, cât și în construcții. Într-o consfătuire pe această temă din 1928 era reliefată necesitatea construirii de locuințe pentru funcționari și noi edificii pentru instituțiile publice, astfel putând să apară oportunități pentru firmele de construcții.

Lucrurile mergeau tot mai rău în 1929, la finele anului având loc o nouă adunare sub îndrumarea aceluiași Ioan Pelle, la care ar fi participat 2.000 de persoane, majoritatea șomeri, care au cerut din nou demararea de lucrări edilitare. Adunări similare au avut loc și în 1930.

Primăria lua măsuri, totuși, pentru ajutorarea șomerilor. Constituise un fond special, care în 1929 era alimentat prin taxarea cu 1 leu a cafelei negre servite în localuri. Fiecare jucător de cărți și de rummy de la mesele restaurantelor orașului avea să plătească o taxă de 5 lei, iar biletele de teatru și cinema erau și ele taxate cu 1-3 lei, bani care ar fi mers către șomeri. Ziarul Dimineața arăta că Oradea ar fi cheltuit „cel mai mult” dintre toate orașele mari, 3.000 de familii fiind întreținute de autorități prin distribuirea de numerar, lemne pentru foc și abonamente la bucătăriile populare.

Soluții de sprijin 

1929 a fost primul an al crizei globale, întinse până în 1933, perioadă în care șomajul a crescut și trebuiau căutate noi soluții. Una era fondul Rimanóczy, lăsat de arhitectul Rimanóczy Kálmán (foto), tocmai pentru sprijinirea săracilor. Primăria încasa anual bani din închirierea hotelului de pe malul Crișului, dar sumele se vărsau în bugetul general al orașului. 

În 1930 erau introduse noi taxe pentru ajutorarea șomerilor și săracilor, inclusiv biruri pe venituri din chirii, pe cârciumi și bodegi, pe clădiri, automobile și personalul de serviciu al particularilor. La începutul anilor ’30, veniturile cinematografului care funcționa în sala Teatrului erau direcționate către șomeri.

Măsurile generale au continuat. În 1930 Primăria aloca 1 milion de lei pentru șomeri, din care 400.000 pentru bucătăriile populare, unde se vedeau „scene impresionante”, cum nota ziarul Dimineața: „O gloată numeroasă de flămânzi în zdrențe se înghesuiesc pentru a căpăta o porție de mâncare”.

Circa 1.500 de șomeri primeau o masă caldă zilnic, în fiecare iarnă, iar copiii lor primeau lapte de la societăți de binefacere. Șomerii cereau, însă, ca în locul lemnelor pentru foc să primească tot bani, mai ales că primeau și făină, untură și zahăr, toate în zile și ore stabilite, în funcție de numele de familie și de domeniile în care lucraseră, trebuind să prezinte carnetul de muncă.

Șomeri pe șantiere 

Anii 1930 au început prost pentru șomerii din oraș. În martie 1931, fabrica de ghete Derby concedia 200 de lucrători, iar până în decembrie numărul capilor de familie fără slujbă ajungea la 3.350, adăugați altor 3.500 de săraci, conform unor documente citate de Gazeta de Vest. Sprijinul Primăriei și al altor entități era insuficient, astfel că în martie 1932 câteva sute de șomeri au demonstrat în fața instituției, cerând „muncă și pâine”.

Cheltuielile tot creșteau, așa încât în iarna 1932-1933 Primăria a cheltuit 2,5 milioane lei din surse publice și private pentru ajutorarea celor fără serviciu. Totuși, după ameliorarea efectelor crizei economice și lansarea de investiții, situația s-a mai îmbunătățit. În începutul anului 1935 fuseseră înscriși pe listele de ajutor 2.339 șomeri din totalul de 2.700 câți erau în oraș, cu toții beneficiind de bani și lemne pentru încălzit.

Soluția autorităților locale a constat în angajarea de șomeri pentru lucrări publice. În 1930, 200 de șomeri erau mobilizați pe șantierele urbei, în 1931 erau 500, iar în iarna lui 1931-1932 se ajungea la 730, dar circa jumătate nu se prezentau la muncă, la amenajarea cu pietriș a drumurilor din cartierele mărginașe, la asfaltarea străzilor (foto), construirea de diguri, plantări și unele lucrări de construcții clădiri.

Problema șomajului în Oradea interbelică nu a putut fi rezolvată. Inconsecvența Comitetelor provizorii care conduceau urbea, schimbate des, și fondurile insuficiente limitau posibilitățile, singura soluție sustenabilă fiind angajarea șomerilor în lucrări publice, până la preluarea lor de firme. Bugetul public nu era nici atunci un sac fără fund...

CLUB MUNCITORESC
Un cămin pentru angajați și șomeri

La începutul anilor 1920 nu exista în Oradea un stabiliment unde muncitorimea să-și poată petrece timpul liber, astfel că în 1924 se constituia Asociația Căminul Muncitoresc, cu scopul construirii unuia. Banii au fost adunați la manifestări caritabile, prin liste de subscripții și emiterea de obligațiuni.

Clădirea Căminului (foto) a fost construită în 1924-1925 în colțul străzilor Wilson, azi Sf. Apostol Andrei, și Alexandru Vlahuță, azi Ady Endre, fiind inaugurată cu fast în 27 decembrie 1925. Avea sală de spectacole, cantină, sală de jocuri și alte facilități, atât pentru angajați, cât și pentru șomeri. 

Aici s-au ținut adunările comuniștilor locali, iar sala de mese primea zilnic șomeri. În 1927, Primăria a închis clădirea și a preluat-o în folos propriu, după mai multe scandaluri legate de deturnarea înspre propaganda comunistă a unor fonduri ce fuseseră destinate cantinei. Măsura a iscat revolta muncitorimii și a șomerilor. 

Revenită la dispoziția acestora în 1929, sediul a fost intens frecventat, aici având loc spectacole date de formațiile întreprinderilor industriale și acțiuni caritabile pentru ajutorarea șomerilor, dar și cursuri de alfabetizare și calificare. Entitatea a fost desființată după 1940, în iulie 1962 devenind Clubul Constructorul.

Articole pe aceeași temă:
Urmăriți BIHOREANUL și pe Google News!