Celebrităţi din lumea fotbalului, precum Helmuth Duckadam şi Iosif Rotariu, artişti populari ca Valeria şi Traian Ilea, cu a lor "Puşca şi cureaua lată", şi mii de localnici, fii ai cartierului şi vizitatori de departe au participat în ultimul deceniu la unul dintre cele mai mari festivaluri din Bihor, Festivalul Sarmalelor din Salonta.
Ideea i-a aparţinut unui salontan ai cărui părinţi au făcut parte din prima generaţie de locuitori români ai urbei, strămutaţi după Marea Unire de la poalele Apusenilor pe graniţa vestică a României Mari. An de an, ajutat de vecini şi prieteni, bărbatul a transformat evenimentul culinar într-o sărbătoare a întregii comunităţi. "Deja prin mijlocul verii mă întreabă lumea: «Mai faci Festivalul Sarmalelor?»", zice Ioan Sala, "tatăl" festivalului.
Săptămâna boţilor
O dată pe an, în prima duminică a lunii septembrie, marginea de către hotar a Salontei geme de lume. Anul acesta, pe 2 septembrie, sunt aşteptate 3.500 de persoane spre a fi omenite, fără plată, cu aproape 20.000 de "boţi". Aşa li se zice aici sarmalelor...
Pregătirile încep cu 4 zile înainte, povestesc bucătăresele. "În primii 8 ani, festivalul a început aici, la noi în curte, încă de marţea", spune Maria Budău (foto). La cei 74 de ani, ea şi sora sa cu doi ani mai mare, Viorica, găzduiesc "echipe" de 30-35 de femei, care fac sarmalele. Prima dată, spune nană Mărie, se opăreşte varza şi se murează. "Dimineaţa, opărim curichiu’ şi-l punem la butoaie cu sare, mărar, cimbru, piper, foi de dafin şi pită neagră. Abia ne învârteam una de alta, aşa că de 2 ani ne-am mutat la Liceul Agricol, că-i mai larg locul".
A doua etapă are loc vinerea. "Atuncea facem împachetarea. Frământăm umplutura şi fiecare pune boţii într-o oală. Când gătăm, seara îi punem în maşina de frig. Sâmbăta ne odihnim, iar duminica dimineaţa îi punem la fiert, la cantina liceului, unde sunt aragaze pe care poţi pune câte 800-1.000 de sarmale deodată. Când ajunge lumea, îs gate fierte. Apoi petrecem şi noi, ascultăm muzica, şi nu plecăm până la artificii", povesteşte bătrâna.
Povestea "boţului"
Cel care le-a mobilizat este nepotul lor de 58 de ani, Ioan Sala (foto), un fel de staroste al locului, care se ocupă şi de strângerea sponsorizărilor de la prietenii cu dare de mână. "Mi-am dorit o sărbătoare a Coloniei de români la care să participe cei plecaţi, dar mă bucur că vin şi maghiari de-aici din oraş, şi vizitatori din Ungaria, din Arad, Timiş, Cluj...", spune bărbatul. Ştiind că românul nu fuge niciodată de mâncare, a ales să aducă un fel de omagiu înaintaşilor sub forma asta, a unui festival culinar.
"Pentru părinţii noştri, sarmaua era mâncarea de bază duminica. Cu carne, cu ciuperci din pădure, cu tarhană (n.r. - pisat de porumb). Scopul nu-i musai să ne îndopăm, ci întâlnirea fiilor cartierului". Pentru Ioan Sala, istoria părinţilor şi ducerea ei mai departe sunt datorii sfinte. "Mulţumita va fi când nepotu-meu o să-şi întrebe tatăl «cine a făcut toate astea?» şi fiu-meu o să-i răspundă «tata, bunicu-tău»".
"Moştenitorii"
Împreună cu Ramona Buz (foto), profesoară de română la Colegiul Teodor Neş şi voluntarul cel mai de nădejde la organizarea festivalului, Ioan Sala a scris şi o carte despre coloniştii din Salonta: "Moştenitorii". Istoria lor e cu 10 ani mai tânără decât a României Mari, dar porneşte tot de la Marea Unire.
"În 1928, odată cu reforma agrară a Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, statul român a încercat o securizare a noilor graniţe din vestul României Mari, împroprietărind ţăranii din zona Beiuşului şi strămutându-i aici. Aşa au luat naştere satele Boiu, Ghiorac şi Avram Iancu, iar în Salonta - Colonia, formată din 64 de familii din Budureasa, Câmpani, Săud şi Ferice, care s-au aşezat aici după locurile de provenienţă: cei din Budureasa în nordul cartierului, săudanii în sud şi cei din Câmpani în est. La vest e hotarul cu Ungaria".
Românii s-au organizat aşa pentru a-şi sări în ajutor, la nevoie, cât mai repede. Fiecare familie a primit 5 holde, adică 2,5 hectare, plus 15 ari loc de casă. Până în 1940, când nordul Transilvaniei a fost anexat de Ungaria lui Horthy, erau ridicate 60 de case, după tiparul din zona de provenienţă, cu cameră de curat, tindă şi acareturi.
Scrisoare către Horthy
Hortiştii i-au alungat pe coloniştii români. "Aproape toţi s-au refugiat în România, la numai 5 kilometri distanţă, într-o zonă numită Gheimani, către Tulca, unde era un conac părăsit. "Până la sfârşitul războiului a locuit câte o familie într-o încăpere şi au trăit în condiţii grele, supravieţuind din ce dădea vaca cu lapte. În prima toamnă, un ţăran răsărit, Matiu Traian, a trimis guvernului lui Horthy o scrisoare, cerând ca românii să fie lăsaţi să culeagă roadele pământului însămânţat de ei. Ca prin minune, s-a dat aprobarea", povesteşte Sala.
În august 1944, coloniştii s-au întors din bejenie, găsindu-şi casele distruse, cu ţiglele furate, ferestrele sparte şi fântânile astupate. S-au apucat de muncă, din nou, de la zero. Vremurile erau tulburi şi, neştiind dacă Salonta rămâne la unguri sau la români, s-au adunat să-şi hotărască soarta: pleacă sau rămân? "Pe 17 septembrie, la iniţiativa aceluiaşi Matiu Traian, s-au întâlnit reprezentanţii celor 4 sate de baştină şi au votat. Toţi au hotărât să nu mai plece nicăieri", relatează Sala.
"Hagyjad!"
Atât mărturiile bătrânilor, cât şi documentele din arhive arată că niciodată românii n-au căutat să se răzbune pe unguri pentru distrugeri, ba dimpotrivă, au căutat înţelegerea, mai ales că în curând aveau să sufere şi unii, şi alţii, din cauza comunismului.
De altfel, spune bărbatul, în ciuda lipsurilor, copilăria i-a fost fericită. "Strada era plină de copii, niciodată n-am avut ceartă cu maghiarii. Numai în 1972, după meciul de fotbal Ungaria - România jucat la Budapesta şi încheiat 1-1 după un gol marcat de salontanul Ludovic Sătmăreanu (foto). Dembrovschi i-a centrat din corner, iar Sătmăreanu a derutat adversarii strigând în ungureşte "Hagyjad!", adică "Las-o!", şi a băgat mingea în poartă cu capul. În 2001, când eram consilier local şi am propus să fie făcut cetăţean de onoare, Sătmăreanu mi-a povestit cum a fost".
"Abonament" la vedete
Pasionat de fotbal, Ioan Sala s-a împrietenit cu mulţi sportivi, inclusiv cu eroul finalei de la Sevilla din Cupa Campionilor Europeni, Helmuth Duckadam, şi mijlocaşul central Iosif Rotariu, care şi-a încheiat cariera la FC Bihor. Relaţiile cu aceştia îl ajută acum din plin la Festivalul Sarmalelor. "În fiecare an îi invit aici, ştiind că vor atrage vizitatori, iar ei ne oferă echipamente cu autografe pe care le licităm. Ne ajută mult, la fel şi banii din biletele de tombolă cu premii, pe care îi oferim pentru săraci şi bolnavi. Anul acesta am pregătit 2.000 de bilete pentru 3.500 de spectatori - unii cumpără şi câte 10 -, iar cu banii strânşi vom ajuta o familie în care ambii soţi sunt bolnavi de cancer".
Tot pentru a face festivalul cât mai atractiv, pe scena din Parcul Maria urcă nu doar interpreţi şi ansambluri folclorice din Bihor, ci şi artişti de nivel naţional, cum a fost de pildă, recent, cuplul Valeria şi Traian Ilea. Şi ediţia a 10-a va avea un "star" - Tudor Limbeanu, din Vinţu - Alba, copilul minune al muzicii populare în acest moment.
Evident, şi "meniul" va fi special. Româncele din Colonie şi "echipajele" din comunele învecinate (Sânnicolau Român, Mădăras, Ciumeghiu, Avram Iancu, Tulca), plus cel al restaurantului Millenium, vor oferi participanţilor fix 19.080 sarmale, cât numărul locuitorilor Salontei din 1918. "Noi suntem foarte mândri că suntem români, dar am vrut să simbolizăm şi buna înţelegere dintre toţi locuitorii oraşului, indiferent de etnie", spune "moştenitorul" coloniştilor din Salonta. Pentru că, dacă se respectă unii pe alţii, nimic nu-i mai de preţ decât pacea şi veselia între oameni...
MUZEU VIU
Vatra Satului
La iniţiativa şi prin munca familiilor Sala, Buz, Neaga, Budău şi a altora din Colonie, locul care găzduieşte acum Festivalul Sarmalelor a fost transformat dintr-un teren viran în parc, denumit după numele Reginei Maria, dotat apoi cu un adevărat complex muzeal, numit Vatra Satului (foto).
Prima oară, în 2007, cu ajutorul ecologistului Viorel Lascu, a fost adusă aici o casă românească din lemn, veche de 170 de ani, de pe Valea Roşiei. "Am avut surpriza foarte plăcută că în două săptămâni oamenii din Colonie au donat tot ce trebuie în casă, din ce au moştenit din vechime, de la opinci şi ştergare până la războiul de ţesut. Jos pălăria!", spune Ioan Sala.
După casa ţărănească, în decembrie 2011 a urmat o şură tradiţională, adusă tot de la Roşia, şi gândită ca un spaţiu unde copiii Coloniei să înveţe să gătească şi să danseze jocuri populare, iar în 2014 o bisericuţă din lemn "care nu putea lipsi, căci ne-ar fi lipsit sufletul".
Pe lângă faptul că micul muzeu etnografic este vizitat permanent (tot cu acces gratuit), spaţiul găzduieşte în fiecare an cam 8 evenimente ale comunităţii, de la Festivalul Sarmalelor şi sărbătorilor de Crăciun până la încondeiatul ouălor în Miercurea Mare dinaintea Paştelui sau aşa-zisul maslu sătesc, când oamenii se roagă împreună pentru sănătate, spor şi pace.