Câţi localnici ştiu că denumirea Oradea Mare, sub care era cunoscut oraşul odinioară, a apărut în urma extinderii acestuia prin unificarea aşezărilor din jurul Cetăţii, încă de acum cinci secole, până acum câteva decenii? De-a lungul timpului, alipirea satelor a fost, de fapt, ca în întreaga lume, cheia dezvoltării continue şi sigure a Oradiei.
Aşa cum îl ştim în prezent, oraşul propriu-zis s-a născut în secolul XVI în urma unificării localităţilor Subcetate, Olosig, Velenţa şi Oraşul Nou, cărora cu doar câteva decenii în urmă li s-au adăugat satele Seleuş şi Episcopia Bihor, precum şi colonia Ioşia, tot un sat vechi. Istoria Seleuşului e interesantă datorită vechimii legăturilor cu Cetatea Oradiei şi, mai ales, a unei surprinzător de bune imagini a sale în faţa capetelor încoronate şi episcopilor locului.
Din neolitic
Atestat documentar în anul 1213, Seleuşul a fost o aşezare privilegiată prin amplasare, datorită existenţei unor drumuri, a pârâului Peţa şi apropierii faţă de reşedinţa episcopală din Oradea. Denumirea localităţii - Zewlews sau Zeleus - ar proveni, spun legendele, de la "sal-salis", termen referitor la un depozit de sare care ar fi existat aici pe vremea când doar cei avuţi foloseau acest condiment atât de banal în prezent. O altă variantă face trimitere la cuvântul "szöllös", preluat din turcă în maghiară, care denumeşte bobul de strugure, semn că localnicii s-ar fi ocupat cu cultivarea viţei-de-vie şi fabricarea vinului.
Oricare ar fi originea, cert e că în Evul Mediu dezvoltat lângă Seleuş a mai existat un sat, Salca, distrus de tătari în 1241. La fel de cert e că ambele fuseseră locuite cu mai mult timp în urmă, fapt dovedit de cercetările arheologice derulate în ultimul secol în perimetrul dintre actualul Lotus Center şi strada Ceyrat.
În 1960, de pildă, în zona fostului cimitir din Nufărul arheologii au descoperit fragmente de vase din perioada neolitică, deci vechi de peste 6.500 ani. Între 2001-2006, în timpul unor lucrări la mallul Lotus, au fost identificate urme de locuinţe neolitice şi din epoca bronzului mijlociu şi târziu (cca. 1.900-1.200 î.Hr.), precum şi morminte şi cuptoare de ardere a ceramicii, cu numeroase rămăşiţe de vase. În zona bisericii Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, în locul căruia arheologii îi spun "Salca-Gheţărie", au fost descoperite, de asemenea, morminte din secolele V-VI şi X-XI, cu rămăşiţe umane, de vase, dar şi podoabe şi fragmente de arme.
De la rege la episcop
În volumul "Oradea. Cetatea Bihor - străveche vatră voievodală", istoricul Titus Livius Roşu (foto) arăta că, înainte de a deveni parte componentă a domeniului Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, satul Seleuş aparţinuse direct regilor Ungariei. Aici a existat chiar şi o reşedinţă regală, iar sătenii ajutau la diferite munci atunci când suveranii ajungeau prin părţile lor.
În anul 1276, însă, regele Ladislau IV Cumanul a donat pământurile satului Seleuş către "Biserica din Oradea", în acest fel aşezarea devenind una dintre posesiunile cele mai preţuite ale Episcopiei. Motivul? Dijmele bune plătite acesteia de către locuitori, adică mărfurile date sub formă de tribut, în special ceară de albine. De asemenea, la nevoie seleuşenii prestau serviciu militar în armata episcopului, dar şi servicii de clopotari în bisericile din Oradea.
Din ţărani, berari
Pe tot parcursul existenţei sale, Seleuşul a fost sat de sine stătător, neaparţinând vreunei comune, fiind condus de un jude, adică un fel de primar, dar puterea sa economică a rămas cantonată la agricultură. Principalele îndeletniciri erau creşterea animalelor şi albinăritul, iar în secolul XIV s-a început extinderea terenurilor pentru păşunat, prin defrişarea pădurilor învecinate. Totodată, sătenii practicau fierăritul şi rotăritul, în Seleuş existând ateliere de reparat căruţe şi potcovit cai, precum şi morăritul, morile fiind construite pe cursul Peţei.
În cartea "Bihorul medieval", istoricul Liviu Borcea arăta că în 1552 satul aparţinea tot Episcopiei Romano-Catolice şi, socotind după valoarea ridicată a dărilor, era cea mai bogată localitate de lângă oraş.
La începutul secolului XVIII, seleuşenii s-au implicat într-o nouă "industrie", documentele atestând existenţa în 1727 a unei "fierbătorii de bere", numită Braxa Dominalis (n.r. - albeaţa stăpânului), reorganizată după un secol şi jumătate ca "Fabrica de bere cu aburi Oradea -Seleuş Lowy Ignaz".
Drumul spre oraş
În 1880, Seleuşul avea 95 case şi 638 locuitori, iar în 1910 număra 158 case şi 1.141 locuitori, majoritatea vorbitori ai limbii maghiare. Satul avea o biserică romano-catolică, cu hramul Sfânta Treime, pe actuala stradă a Bumbacului, ridicată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, biserica ortodoxă din strada Nufărului, colţ cu Ciheiului, apărând abia în 1937.
Satul a fost alipit la Oradea odată cu reorganizarea administrativ-teritorială din 1950, când avea 7 km² şi 1.664 locuitori. Niciun document nu atestă că oamenii s-ar fi împotrivit alipirii, existând de altfel un schimb natural de forţă de muncă între sat şi oraş, unde lucrau mulţi seleuşeni angajaţi la fabrica de bere şi la moară. De altfel, alipirea era văzută doar ca un prim pas către unificarea în cadrul oraşului şi a satului Sînmartin şi a Băilor Felix.
Cele mai evidente schimbări în noul cartier, denumit Nufărul după floarea termală răspândită în bazinul Peţei, au apărut odată cu sistematizarea urbană, construcţiile vechiului sat fiind demolate aproape integral începând din 1970. Cele dintâi blocuri s-au construit în perimetrul străzilor Nufărului, Noica, Bumbacului şi Morii, apoi au urmat altele spre strada Leonardo Da Vinci. Neatinse au rămas câteva din vechile clădiri ale fabricii de bere şi fosta moară Rollinger din strada Velenţa, care există şi în prezent, precum şi câteva case.
În total, sistematizarea cartierului Nufărul a însemnat, în anii ´70-´80, demolarea a aproape 200 de case, în locul cărora au fost construite peste 7.000 apartamente atât pentru seleuşeni, cât şi pentru noii veniţi în oraş, în zonele Nufărul I şi II.
Dezvoltare pe centură
După 1989, dar mai ales după 2000, cartierul a fost complet dezindustrializat, însă în mod paradoxal s-a dezvoltat cel mai mult. Prima desfiinţată a fost Cooperativa Agricolă de Producţie Seleuş, care deja pierduse teren odată cu construirea cvartalelor de blocuri, apoi Fabrica de bere, demolată în 2001 pentru a face loc primului mall al oraşului, Lotus.
Expansiunea oraşului s-a reflectat pregnant în dezvoltarea cartierului, în ultimele două decenii fiind construite aici noi cvartale de blocuri, şcoli, grădiniţe şi magazine, fenomen stimulat de construirea şoselei de centură, în 2002-2004, şi mai ales de lărgirea acesteia la două benzi pe sens, în anii 2008-2009.
Seleuşul este un exemplu de spaţiu în care sătenii au devenit orăşeni fără să se fi mişcat din locul unde se născuseră. De-a lungul timpului, modul lor de viaţă a cunoscut transformări remarcabile, cea mai pregnantă fiind dispariţia ocupaţiilor agricole, chiar dacă la început primii "orădenizaţi" încă mai cultivau zarzavat în jurul blocurilor. Ceea ce în zilele noastre nu se mai întâmplă, urmaşii vechilor seleuşeni preferând traiul de orăşeni, cu joburi pe termen lung, maşini, multe betoane şi câteva spaţii verzi care abia mai amintesc de câmpurile de odinioară...
ORAŞ PE PEŢA
Un pârâu vital, scos din oraş
Atât satul Seleuş, cât şi satele Velenţa şi Subcetate, toate ajunse de-a lungul secolelor în componenţa Oradiei, şi-au datorat dezvoltarea apropierii de pârâul Peţa, fapt ce le-a permis localnicilor să construiască mori pentru a-şi prelucra recoltele de cereale. Peţa a avut însă şi un important rol în apărarea urbei, malurile sale abrupte asigurând o protecţie naturală în cazul unor atacuri, cu atât mai mult cu cât apa termală ce alimenta şanţul Cetăţii nu îngheţa iarna, deci şanţul nu putea fi traversat de invadatori.
În epoca modernă, Peţa străbătea actuala stradă Kogălniceanu, unde s-a dezvoltat de altfel o zonă industrială ce avea în prim-plan morile Emilia şi Adria, modificate ulterior ca mori cu aburi. În timp, pârâul a fost scos din oraş, cursul său nemaifiind necesar industriei, astfel că în prezent acesta nu mai îndeplineşte niciun rol funcţional.