Dintre sutele de oameni care au pus lumânări întru veşnica pomenire a Teatrului orădean, sunt destui care nu merg la spectacole. Iar dintre cei care postează mesaje injurioase şi şovine, cred că unii frecventează mai degrabă bufetul de la Autogară decât vreun aşezământ de cultură.
Eu cred că separarea teatrului în două entităţi distincte nu face decât să statueze formal o stare de fapt care exista dintotdeauna. Dar sunt convins că s-ar fi putut găsi formule mai eficiente de restructurare. O instituţie unică, cu o singură contabilitate, cu serviciu de personal comun, cu maşinişti, plasatori şi atelier de producţie care să deservească toate entităţile componente ar fi redus cheltuielile şi mai mult.
Ne dăm de ceasul morţii că ungurii au un teatru al lor şi noi unul al nostru, dar dacă hemoragia financiară nu este oprită s-ar putea ca orădenii să aibă doar ansambluri artistice de amatori, numai bune să presteze în "Cântarea României".
Teatrul nu poate merge cu pierderi anuale de 50 de miliarde de lei. Şi nici Teatrul de păpuşi nu trebuie să se mulţumească cu încasări care acoperă puţin peste 10% din buget. Ca să nu mai zic că şi Filarmonica bate pe la 58 de miliarde pierderi anuale.
Când aceste instituţii nu vor fi de binefacere, ci de cultură, vom vedea cum dispar zeci de contabili inutili, lutfinspectori de personal, actori care joacă o dată la trei ani, maşinişti cu unghiile învineţite de păcănele sau meseriaşi de la ateliere care au ca ocupaţie de căpătâi ciubucul.
Miza pentru viitorii manageri e uriaşă. De aceea eu le-aş da o grămadă de bani numai să eficientizeze instituţiile, atât din punct de vedere artistic, cât şi financiar. În mod cert ar merita salarii de 100 de milioane de lei dacă vor economisi o jumătate de milion de euro anual.
Câtă vreme Consiliul Judeţean este în prag de faliment, adevărata miză a teatrelor este aceea de a exista, nu de a se segrega.