Cu o activitate de 27 de ani, de-a lungul căreia a pregătit profesori pentru şcolile generale şi apoi subingineri, Institutul Pedagogic din Oradea, devenit ulterior Institut de Subingineri, a reactivat în perioada comunistă tradiţia academică locală, menţinând-o până la înfiinţarea Universităţii. 

BIHOREANUL a recurs la arhive pentru a vă arăta ce se studia aici în anii ’60-’80 şi cu ce se ocupau studenţii.

La început a fost Academia...

La începutul secolului XX, Oradea avea o şcoală superioară pentru pregătirea avocaţilor şi funcţionarilor - Academia Regală de Drept. Înfiinţată în 1780, prin decizia împărătesei habsburgice Maria Tereza, la insistenţele contelui Antal Károly, funcţionar în aparatul de stat austriac, aceasta a funcţionat iniţial în vechea clădire de pe locul Primăriei, iar apoi în clădirea de azi a Colegiului Naţional Mihai Eminescu.

Academia orădeană pregătea în principal avocaţi şi funcţionari pentru administraţia de stat şi domenială, având anual între 150 şi 200 de studenţi din Transilvania, Silezia şi Croaţia. Majoritatea erau maghiari şi evrei, dar între ei s-au numărat şi viitoare personalităţi ale culturii româneşti precum Alexandru Roman, Emanuil Gojdu şi Aurel Lazăr.

După Marea Unire din 1918, Academia a trecut sub autoritatea Statului Român şi a regelui, disciplinele fiind în marea lor parte păstrate, însă mai mulţi profesori şi studenţi maghiari au ales să o părăsească. Instituţia a fost reorganizată, devenind, în anii ´30, Facultatea de Drept Regele Carol al II-lea.

Într-o monografie a Academiei, istoricul Florentina Chirodea arată că în timpul crizei economice din 1929-1933, fondurile alocate Facultăţii au scăzut, sistemul de învăţământ superior din România fiind în plină reorganizare. Noua Lege a învăţământului interzicea facultăţilor să funcţioneze independent, astfel că în 1934 a fost înglobată Universităţii din Cluj. Ulterior, în 1948, Academia Teologică Ortodoxă era şi ea desfiinţată de comunişti, Oradea rămânând, astfel, fără învăţământ universitar.

Student în comunism 

La începutul perioadei comuniste, universităţile erau puţine şi îi excludeau de la studii pe cei care se împotriveau regimului şi pe urmaşii lor. În facultăţi erau preferaţi fiii de muncitori şi ţărani, care deseori nu aveau pregătirea necesară.

La nivel naţional, în 1948/1949 existau 48.676 de studenţi, număr care a urcat până în 1963 la circa 115.000, pe măsura apariţiei a noi centre de învăţământ. Între acestea, Institutele Pedagogice, menite să pregătească viitori profesori, deschise în anii ’60 în oraşe ca Suceava, Piteşti, Constanţa, Cluj, Craiova, Iaşi.

În acea vreme, Oradea se dezvolta prin construcţiile din Zona de Vest şi prin migraţia către oraş. Numărul mic al specialiştilor şi profesorilor pentru şcolile generale şi licee arăta nevoia unui centru de pregătire local. Ca o necesitate firească, a fost înfiinţat în 1963 Institutul Pedagogic de trei ani din Oradea, cu două facultăţi: Matematică-Fizică şi Filologie. Admiterea se făcea în urma unui examen, scris şi oral, eligibili fiind absolvenţii de şcoli medii, pedagogice şi cei ai liceelor teoretice, industriale şi comerciale, cu bacalaureat.

Primul rector al Institutului a fost profesorul Iosif Pervain, iar prorector Traian Blajovici. În primul an de învăţământ, 1963/1964, au fost 172 de studenţi, dintre care 84 la Matematică şi 88 la Filologie, prima generaţie absolvind în 1966 (foto). Cadrele didactice proveneau din Oradea, existând însă şi profesori asociaţi de la Universitatea din Cluj.

În extindere

Activitatea Institutului a sporit în 1964 prin crearea a două noi facultăţi: Istorie-Geografie şi Educaţie fizică, ambele cu 40 locuri, iar până în 1966 s-a adăugat şi învăţământul fără frecvenţă.

Încă o extindere a ofertei educaţionale avea loc în 1971, odată cu apariţia dublelor specializări: română-franceză, română-engleză şi română-rusă la Filologie, respectiv matematică-fizică, fizică-chimie, fizică-cunoştinţe tehnico-productive şi chimie-cunoştinţe tehnico-productive la Facultatea de Matematică-Fizică.

Studenţii parcurgeau discipline teoretice, completate de practica pedagogică din ultimele trei semestre de studii, în şcoli din mediul urban şi cel rural, minimum 3 ore săptămânal. Ei susţineau lecţii şi participau la ore de dirigenţie şi activităţi extracurriculare. Pentru a accede în învăţământ, absolvenţii dădeau un examen de stat, fiind apoi repartizaţi pe catedre unde era nevoie.

Existau şi câteva ateliere-şcoală în domeniile electronică, mecanică, sticlărie, tâmplărie, mase plastice, de recondiţionare a plăcilor xerox şi tipografie, ulterior fiind construită lângă cămine o clădire nouă cu laboratoare.

"Multilateral dezvoltaţi" 

Studenţii anilor ’60-’70 participau la activităţile Asociaţiei Studenţilor Comunişti şi Uniunii Tineretului Comunist. În Institut activau o formaţie de dansuri populare şi o trupă de teatru, ce participau la festivaluri naţionale. În plus, în 1973-1974, studenţii aveau un cenaclu literar, discotecă şi club, iar din 1977 au participat şi la Festivalul Naţional Cântarea României.

Existau şi cercuri ştiinţifice, tehnice şi recreative (de geografie, istorie, fizică, psihologie, economie politică, folclor, turism), dar şi cercuri de învăţământ politico-ideologic (unde se discutau documente de partid, discursuri ale şefilor de stat, aspecte ale socialismului în România şi în străinătate).

Institutul publica şi câteva periodice. Profesorii îndeosebi prezentau cele mai recente cercetări în anuarul Lucrări ştiinţifice, dar şi în primele două numere din Crisia (acum anuar al Muzeului Ţării Crişurilor), pe când studenţii erau îndemnaţi să publice materiale literare, folclorice şi de fapt divers în revista Gaudeamus (foto) şi în cea a cenaclului literar Nicolae Labiş, Filobiblon. Lucrările se prezentau şi în sesiuni de comunicări ştiinţifice pe teme diverse, de tradiţie fiind Săptămâna Universitară orădeană.

Vara, după examene, studenţii organizaţi în brigăzi făceau muncă patriotică, pe şantiere şi pentru strânsul recoltei. Vacanţa lăsa loc excursiilor în Băile Felix şi 1 Mai, Stâna de Vale, Valea Oltului şi taberelor la mare, în special la Costineşti.

Şcoală pentru fabrici

Conform monografiei Institutului, publicate de profesorul Victor V. Grecu în 1973, la 10 ani după inaugurare acesta avea 95 de cadre didactice, 827 studenţi la zi şi 194 la fără frecvenţă. De pe bănci ieşiseră 1.419 absolvenţi, unii intrând în învăţământ, alţii în industrie.

După jumătatea anilor ’70, însă, Institutul a intrat în declin şi s-a reorientat. În 1974, cele patru facultăţi au fost contopite într-una singură, cu secţiile matematică, chimie, istorie, educaţie fizică şi filologie, urmând ca, datorită cererii de specialişti în industrie, din 1976 să apară specializarea subingineri, iar denumirea a fost schimbată în Institutul de Învăţământ Superior din Oradea.

Treptat, domeniile umaniste au fost desfiinţate, Istoria-Geografia în 1979, apoi Educaţia Fizică şi Filologia până în 1984, astfel că numărul studenţilor a scăzut de la circa 1.200 în 1970 la 850 în 1982. Institutul devenise exclusiv de subingineri, în ultimii ani ai regimului comunist având trei secţii: mecanică (tehnologia construcţiilor de maşini), electrică (electromecanică tehnologică) şi automatizări industriale. Rector era profesorul Teodor Pop, iar decan Teodor Maghiar.

Numărul activităţilor, mai ales extraşcolare, s-a redus, rămânând însă Săptămâna Universitară, desfăşurată anual în luna mai, cu prezentări din domenii tehnice. În anii ’80, studenţii au lucrat la realizarea unei instalaţii de biogaz, a unui echipament pe bază de microunde şi în cercetarea tehnologiilor pentru valorificarea deşeurilor animaliere şi a apei geotermale.

Instituţie importantă pentru Oradea anilor ’60-’80, Institutul Pedagogic a format mii de dascăli şi specialişti, susţinând, cât a fost posibil, dezvoltarea urbei. După o perioadă de avânt şi de scădere, a devenit baza înfiinţării, în 1990, a Universităţii din Oradea. Care are, la rândul ei, propria poveste complicată...

SERBARE AD-HOC
Hora Unirii faţă cu Securitatea

Aflată în calendarul sărbătorilor naţionale, Mica Unire din 1859 era marcată în perioada comunistă în cadru festiv, prin comunicări ştiinţifice, prezentări literare şi seri artistice. În 1972, însă, studenţii Institutului Pedagogic au decis să marcheze cei 113 ani de la eveniment printr-o manifestaţie spontană, în campus şi prin oraş. 

Într-un studiu recent, bazat pe documente din arhivele CNSAS, istoricul Gabriel Moisa arată că în seara de 23 ianuarie, două grupuri de studenţi au ieşit din cămine pentru o Horă a Unirii în curte, iar apoi au dat să iasă pe poarta Institutului. Cu toată împotrivirea directorului căminului, Valentin Vancea, s-au deplasat până în faţa Teatrului de Stat (foto), cântând Hora Unirii, Trei Culori (imnul de stat) şi imnul studenţesc Gaudeamus. 

Deşi informatorii Securităţii infiltraţi printre studenţi au arătat că nu a existat vreo intenţie de "manifestare duşmănoasă" împotriva regimului, Securitatea a deschis o anchetă, schiţând inclusiv camerele studenţilor care au luat parte la manifestare şi interceptându-le corespondenţa pentru a afla detalii. Autorităţile le-au şi găsit într-o scrisoare a unui student la Educaţie Fizică, doar că autorul exagerase întâmplările, povestind că studenţii maghiari ar fi refuzat să participe, deşi evenimentul n-a avut astfel de conotaţii. 

În final nu s-au aplicat sancţiuni, dar în anii următori autorităţile au fost mai atente faţă de activităţile studenţilor cu ocazia sărbătorilor naţionale.