Recunosc că niciodată n-am avut o părere prea grozavă despre şefii de sindicat. Asta poate şi pentru că am văzut cu ochii mei ce fel de specimene s-au înghesuit după Revoluţie să conducă sindicatele, în speranţa că vor împărţi în continuare tichete de butelii şi vor repartiza locuinţe.
În timp, liderii de sindicat s-au mai şulfit. După valul de imbecili a apărut generaţia profitorilor. Aceştia negociau doar pentru ei, nu degeaba mulţi s-au băgat în politică sau prin firme căpuşă. Exemple sinistre gen Ciorbea, Rădoi de la Metrou sau Luca de la Petrom sunt elocvente.
Acum vedem pe la mitinguri lideri obeji, fără vlagă şi fără idei care nu reuşesc să strângă laolată mai mult de câteva sute de disperaţi. Este evident că liderii expiraţi nu mai pot fi parteneri de discuţie nici cu Guvernul şi nici măcar cu propriii membri de sindicat.
Exemple din acestea jalnice avem şi prin târla noastră. La Ansamblul folcloric Crişana s-au oploşit sub drapelul sindicalismului nişte lăutari care încearcă să dicteze politica managerială a instituţiei. Iar lider a ajuns domnul Ciprian Toie, alegere ideală pentru că are gură mare şi aspiraţii mici.
Revendicările sunt halucinante. Protestatarii sunt nemulţumiţi pentru că şefii, ce neobrăzare, îi pun la muncă! Muzicanţilor nu le convine că trebuie să lucreze trei ore pe zi deşi sunt plătiţi pentru opt. Şi asta chiar n-ar deranja dacă diferenţa ar fi achitată de alde Toie şi compania din banii lor de ciubucuri.
Mă şi mir că preşedintele Consiliului Judeţean îi mai primeşte pe sindicalişti în audienţe, în loc să le explice că din cauza restricţiilor bugetare, ar face bine să-şi bage cărţile de muncă pe la firmele private de nunţi botezuri şi cumetrii.
Dar ce să ne mai mirăm, la aşa politicieni şi patronate, aşa şefi de sindicate!