În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Oradea şi Bihorul făceau parte din Imperiul Habsburgic, condus de la Viena şi Pesta. Deşi la nivelul comitatului românii erau majoritari, asociaţiile lor erau foarte puţine, iar şcoala o făceau rar în limba maternă.
Societatea de lectură a tinerilor orădeni a impulsionat răspândirea literaturii române pe aceste meleaguri, iar BIHOREANUL vă arată scurta, dar importanta sa poveste.
Învăţământ de top
Unitate de învăţământ mediu orădean, Liceul sau Arhigimnaziul din Oradea s-a aflat sub patronajul ordinului călugăresc catolic Premonstratens şi a fost înfiinţat la finalul secolului al XVII-lea de către episcopul romano-catolic Benkovich Agoston. În "Memoria caselor", istoricul Liviu Borcea arăta că, mai bine de jumătate de veac, până în 1860 (când s-a înfiinţat şi Şcoala arhireală), acesta a fost singurul liceu din oraş, având elevi în principal maghiari, dar şi români, aproximativ un sfert. Iniţial, a funcţionat într-o clădire aflată pe locul de azi al Primăriei, iar în toamna lui 1874 s-a mutat, alături de Academia de Drept, în clădirea de pe strada Roman Ciorogariu unde azi funcţionează Colegiul Naţional Mihai Eminescu.
Academia a fost înfiinţată în 1780 din dorinţa împărătesei Maria Tereza de a pregăti funcţionari pentru regiunile estice ale Imperiului. Iniţial avea doar o secţie de filosofie, cea de drept fiind creată în 1788. În 1864, aici studiau Dreptul, în cadrul unui ciclu de 3 ani, după modelul universităţilor occidentale, circa 160 de studenţi. Majoritatea erau maghiari, dar printre ei, şi câteva zeci de tineri români dornici de specializare, precum şi de afirmare şi promovare a valorilor proprii.
Dificultăţile fondării
O posibilitate era participarea la activităţi organizate de diferite asociaţii, dar acestea, mai ales cele non-maghiare, erau greu de înfiinţat. Pe latura literară, o primă tentativă de creare a unei asociaţii orădene a apărut în 1843, fără succes, iar alte încercări s-au lovit şi ele de refuzul autorităţilor de a le aproba.
Istoricul Viorel Faur arată că abia în contextul revoluţiei din 1848, când etniile din imperiu au început să se afirme, s-a putut face ceva concret, astfel că în noiembrie 1849 s-au redactat Statutele unei societăţi literare a intelectualilor orădeni, cu Iosif Roman, fost student al Academiei de Drept - preşedinte, Vasile Şorban - vicepreşedinte, George Dehelianu (notar primar) şi Ioan Gal (vicenotar).
Totuşi, crearea propriu-zisă a asociaţiei a mai durat câţiva ani, deoarece Curtea de la Viena a instaurat un regim de guvernare absolutist, strict şi represiv. Fondatorii au renunţat la condiţia ca membrii să fie doar elevi şi studenţi, optând ca asociaţia să se adreseze întregii comunităţi româneşti, astfel încât autorităţile şcolare şi confesionale să fie de acord cu înfiinţarea ei. Mai trebuiau convinşi conducătorii celor două instituţii, care nici nu voiau să audă de aşa ceva, şi reprezentanţii poliţiei...
Începutul activităţii
Până la urmă, "Soţietatea de Leptură a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi şi Archigimnaziul din Oradea Mare", cum îi era denumirea oficială, a fost înfiinţată în 1852, cu sprijinul episcopului greco-catolic Vasile Erdelyi, al canonicului Iosif Papp-Silagyi şi al inspectorului şcolar Demetrie Ionescu.
Un mare ajutor l-a dat şi dascălul Alexandru Roman, fratele lui Iosif Roman, profesor la nou-înfiinţata catedră de limba română a Liceului Premonstratens. În "Oameni din Bihor", Teodor Neş îi atribuia meritele fondării primei "societăţi organizate serios" pentru vorbitorii de limbă română din regiune.
Şedinţa de constituire s-a ţinut în 25 iunie 1852, în Seminarul greco-catolic din Oradea, fiind prezidată de Alexandru Roman. Conform Statutului, puteau fi membri elevi români din clasele a VII-a şi a VIII-a de la Liceul Premonstratens, apoi şi cei de gimnaziu şi studenţii români ai Academiei de Drept. Coordonatori au fost, în timp, mai mulţi profesori de limba română ai liceului, iar sprijinul moral şi material venea din partea "membrilor onorari" - învăţători, profesori, avocaţi şi medici, invitaţi la şedinţele publice ale "lepturiştilor".
Entuziasmul de început a atras simpatia intelectualilor şi mecenaţilor locali, precum Emanuil Gojdu şi Nicolae Jiga, dar şi din afara Bihorului, inclusiv din Bucureşti şi Budapesta, unii chiar sponsorizând financiar asociaţia.
"Să curăţim limba"
Câteva zeci de membri ai societăţii se întruneau în şedinţe şi şezători, pentru a discuta chestiuni de limbă şi literatură română. În 1853, dezbăteau posibilitatea ca limba română să fie "curăţată", simplificată, aşa încât toată lumea s-o înveţe uşor, în condiţiile în care o mare parte a oamenilor erau analfabeţi.
În şezători, membrii prezentau creaţii literare originale, discuţiile fiind moderate de profesori. De asemenea, erau recitate poezii şi cântece ale unor autori cunoscuţi, precum Dimitrie Bolintineanu şi Andrei Mureşanu, şi se jucau dansuri populare. Toate aveau dublu scop: "dezvoltarea aptitudinilor literare" şi "promovarea solidarităţii între românii răsfiraţi".
Societatea şi-a trasat şi un proiect editorial, realizabil însă cu posibilităţi limitate. În primul an au fost publicate culegerile de versuri "Viorele" şi "Sentimente filiale", iar apoi a fost editată o antologie de poezii ale lui Costache Negruzzi, Alexandru Donici, Gheorghe Asachi ş.a. sub titlul "Versuinţii români" (facsimil). Colaboratorii Societăţii erau tot mai mulţi, Alexandru Roman fiind ajutat în atragerea lor de către Dionisie Păşcuţiu şi Dimitrie Sfura.
După 1858, însă, Societatea intra într-un "somn letargic", cum scria unul dintre membri, oprit de venirea lui Iustin Popfiu, ca profesor de română şi coordonator al entităţii. După modelul lui Alexandru Roman, acesta şi-a pus elevii "la treabă", să scrie poezii şi proză, să le prezinte şi să-şi afle, astfel, un rost în lumea literară. Totodată, periodic, erau organizate serbări publice în sala festivă a Seminarului unit, iar în 1867 era editat al doilea almanah al "lepturiştilor" - "Fenice".
Declinul şi desfiinţarea
Perioada lui Iustin Popfiu (foto) a fost cea mai prosperă a Societăţii de lectură. Legăturile cu tot mai multele asociaţii similare din Transilvania şi România se consolidau, numărul membrilor şi colaboratorilor creştea, se organizau concursuri de poezii şi nuvele, dotate cu premii în bani, şi a fost creată o bibliotecă proprie cu fond de carte şi ziare.
În fiecare toamnă, după deschiderea anului şcolar şi a celui universitar, Societatea îşi stabilea conducerea şi planul de activităţi pentru perioada următoare. Ştiri despre momentele importante ale asociaţiei şi despre unele conferinţe ale sale apăreau periodic în ziarele "Federaţiunea", "Albina", "Gazeta Transilvaniei" şi "Familia", la acestea participând, de obicei, un public numeros.
Declinul a început după 1871, când a murit Iustin Popfiu. În 1872 s-au ţinut doar câte două şedinţe lunar, noua conducere nefiind la fel de pasionată precum cele vechi. Asociaţia a fost dizolvată prin ordin guvernamental în 1875, ca urmare a unei "tulburări" în timpul uneia dintre manifestările cu public. Un alt motiv a fost că, deşi compusă din elevii şi studenţii Liceului Premonstratens şi ai Academiei de Drept, îşi desfăşura activitatea în afara acestor instituţii.
Chiar dacă activitatea i-a fost variabilă, Societatea de Lectură orădeană a contribuit la promovarea limbii şi literaturii române, precum şi la legături între pasionaţii de poezie şi proză din Bihor şi din afară. A menţinut activă, în condiţii vitrege politic, conştiinţa naţională a etnicilor români din regiune, pregătind-o pentru renaşterea de la începutul anilor 1900.
PROMOVÂND LIMBA ROMÂNĂ
Alexandru Roman, academicianul din Auşeu
Unul dintre stâlpii Societăţii de Leptură a fost Alexandru Roman (foto), care s-a născut în 1826 în Auşeu, lângă Vadu Crişului. După ce a urmat liceul în Beiuş şi Oradea, a studiat Teologia la institutul catolic Sf. Varvara din Viena. Anul 1848 l-a găsit profesor al liceului din Beiuş, unde materiile erau predate în română şi latină. El şi colegii săi de catedră s-au opus, în acea perioadă, încercărilor Pestei de a impune maghiara ca limbă de predare, iar mai târziu s-a mutat în Oradea pentru a preda gramatică în cadrul catedrei de română a Liceului Premonstratens.
Următoarea sa destinaţie a fost Pesta, unde a lucrat şi ca translator la locotenenţa regală din capitala ungară. Din 1861 a colaborat cu revista "Concordia", apoi cu revista "Familia", pentru ca în 1868 să înfiinţeze ziarul "Federaţiunea", cu sediul în Pesta. Cariera sa de dascăl a fost fastă, fiind profesor titular al catedrei de limba română a Universităţii din Pesta timp de 35 de ani. În 1866 munca i-a fost răsplătită prin primirea în Academia Română.
Politic, a fost un naţionalist "oportunist", susţinând autonomia Ardealului, motiv pentru care Guvernul de la Pesta nu îl considera de încredere, ba chiar l-a dat în judecată pentru "agitaţie". A activat în Parlament ca deputat de Ceica între 1865 şi 1888, pledând pentru introducerea votului universal. A murit în 1897.