Sociologul Adrian Hatos: "Ideea domniei legii e eminamente străină românului de rând"

Între două tururi de scrutin ale alegerilor prezidenţiale, BIHOREANUL a încercat să afle cum interpretează un profesionist sondajele de opinie, prestaţia principalilor candidaţi şi a partidelor care îi susţin, să pătrundă în mecanismele care fac, parcă fatalmente, ca acestea să nu ne ofere cele mai bune "produse", pentru a avea din ce alege.

Este vorba de prof.univ.dr. Adrian Hatos de la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, cadru al Departamentului de Sociologie-Asistenţă Socială al Universităţii orădene, fost decan şi prodecan. În vârstă de 42 de ani, Hatos e un sociolog preocupat de viaţa politică şi problemele comunităţii, acordând, în trecut, şi consultanţă politică. "Nu şi în campania asta!", precizează el...

- Urmăriţi de mult timp campaniile electorale. Cum o consideraţi pe aceasta, pentru alegerile prezidenţiale 2014? Ce are ea în comun şi prin ce diferă de celelalte?

- Ca totdeauna avem doi candidaţi relevanţi: "incumbentul" (n.r. - deţinătorul primei poziţii) şi "challengerul" (n.r. - cel de pe locul II), iar situaţia de acum e asemănătoare cu cele din 2004 şi în 2009, când Băsescu a fost pe locul II şi în final a câştigat. E foarte probabil ca acum să se întâmple la fel, challengerul să câştige în faţa incumbentului. Dar avem şi diferenţe categorice: pe dreapta sunt mai mulţi candidaţi, unii dintre ei "iepuraşi" inventaţi de deţinătorul primei poziţii, în timp ce pentru locul III se bate şi Tăriceanu, şi Udrea, şi Macovei. Locul III poate fi "king-makerul" care, prin numărul de voturi obţinute în primul tur de scrutin, poate răsturna rezultatele în turul doi. A doua particularitate a acestei campanii e lipsa totală a dezbaterilor, rezultat al strategiei candidatului de pe locul I, care le-a refuzat dintr-un motiv simplu: PSD s-a fript data trecută cu Geoană şi acum suflă şi-n iaurt. Ei vor să se ferească, să ştie că nu se mai întâmplă niciun accident. Se tem că se pot trezi în faţa unor teme riscante, că undeva circulă un element surpriză care îi poate pune în pericol. Să nu uităm, în al treilea rând şi de prezenţa în top 5, pentru prima oară, a două candidate femei!

- Din 2012 electoratul contrazice sondajele de opinie, în sensul că rezultatele la alegeri au contrazis estimările, care aveau erori mult peste marjele declarate. Cum se fac sondajele, cât de precise sunt, câtă încredere au politicienii în ele, ca instrument de lucru? Dar alegătorii, în conturarea intenţiilor de vot?

- Problema e complicată. Marjele de eroare se calculează în funcţie de tipul şi mărimea eşantioanelor. Autorii sondajelor au probleme serioase în realizarea de eşantioane aleatorii. Trebuie să aibă o listă din care să extragă probabilistic persoane şi apoi să se ducă la ele să le pună întrebările. Pentru a scădea costurile, nu se mai procedează totdeauna aşa, chiar dacă metoda era mai precisă. Acum se fac mai ales sondaje telefonice, care sunt mai ieftine, dar nu au cadrul de eşantionare care să asigure şanse calculabile pentru toţi de a fi incluşi în eşantion. Au baze de date, liste cu numere de telefon, care adesea sunt adunate de pe internet, dar cuprind persoane despre care nu ştii cu ce se ocupă, din ce zone geografice sunt, ce vârste au etc.

Pe de altă parte, odată ce ai respondentul, probabilitatea să refuze răspunsul e tot mai mare. Cei mai mulţi evită să răspundă la sondaje, iar cei care nu evită sunt altfel decât cei care evită, ceea ce înseamnă că automat ai un eşantion distorsionat. Aici funcţionează de multe ori spirala tăcerii: unii consideră că e ruşinos sau riscant să spui că votezi cu cineva, iar atunci nu spun. De pildă, să zici acum că eşti băsist, să spui prin Covasna că votezi PRM, sau prin Moldova că votezi cu Iohannis. Alţii, din contră, sunt mândri de ceea ce votează, şi aceştia sunt mai predispuşi să răspundă. Asemenea comportament distorsionează rezultatele sondajelor inclusiv a exit-poll-urilor, la ieşirea de la vot.

"DNA este Vlad Ţepeş"

- Românii par neîncrezători nu doar în partide, ci şi în instituţii, mai nou însă cu o excepţie notabilă: DNA, Justiţia în general. Care sunt explicaţiile?

- Oamenii nu au încredere în sistem pentru că îl văd ca fiind corupt, pe lângă faptul că e ineficient, iar DNA e perceput ca instituţia care pedepseşte corupţii. Este Vlad Ţepeş.

- Există în politica românească diferenţe reale între stânga şi dreapta, în afara comportamentelor în anumite momente-cheie?

- Există. Diferenţa o dau chiar segmentele de alegători pe care se bazează fiecare grupare politică. Unii cetăţeni vor cât mai puţine reglementări, cât mai multă libertate în iniţiativă, alţii vor solidaritate socială, adică transfer de la cei care au către cei mai nevoiaşi. Amândouă perspectivele au valoarea lor. Dar e eronat să te aştepţi, simplist, să ai în partidele de stânga lideri care îşi rup de la gură ca să dea la săraci, iar în cele de dreapta numai întreprinzători.

- Care sunt bolile cele mai grave ale partidelor din România?

- Că fac o selecţie negativă, ceea ce îi determină pe mulţi oameni de calitate să nu adere la partide, iar asta perpetuează cercul vicios. Avem un exemplu recent de partid nou, privit la început cu speranţă, dar în care s-a dovedit că nu se poate promova decât în cadrul clasic: Mişcarea Populară. Intelectualitatea de dreapta a sperat în această mişcare, dar cei care sunt la conducerea ei nu pot admite ca intelectualii să aibă opinii proprii, văd acest lucru ca deviaţionism sau oportunism. În orice caz, spiritul critic sau dezbaterea degajată nu se împacă prea bine cu organizarea şi activităţile partidelor de acum.

"Cât e de mare, Parlamentul nu există"

- Unii au şi sesizat că după o "republică prezidenţială" în "regimul Băsescu", în perioada Ponta avem o "republică guvernamentală". Care e păcatul de a nu avea un Parlament real?

- Nu este Parlamentul de vină, pentru că el practic nu există, chiar dacă e uriaş, sau poate tocmai de aia. El doar legiferează ce îi spune Guvernul. De multă vreme, noi avem de-a face în actul legislativ aproape exclusiv cu exprimarea voinţei arbitrare a Guvernului, a primului-ministru şi a grupului acestuia. Dacă reuşeşti să-ţi asiguri docilitatea propriei armate, prin funcţiile şi contractele pe care le dai, ca prim-ministru nu mai ai vreo grijă. Şi atunci începi să dai ordonanţe de urgenţă care mai de care mai nejustificate. Dacă analizăm temele OUG-urilor, în majoritatea cazurilor nu putem demonstra care a fost urgenţa în afara interesului de moment al celor care controlează Guvernul.

- Se poate spera într-o schimbare a politicii? Dacă da, de unde poate porni? De la primenirea cadrelor şi instaurarea meritocraţiei sau de la schimbarea sistemului electoral, de pildă prin revenirea la votul pe liste?

- Sistemul politic a fost şi este într-un echilibru sub-optimal, cum ar zice economiştii. Asta înseamnă că niciodată n-au fost toţi mulţumiţi cei implicaţi, ceea ce a dus la mici reforme, dar acestea, în loc să îmbunătăţească sistemul, l-au înrăutăţit. Nu trebuie decât să ne gândim la cei 600 de parlamentari, rezultatul unor compromisuri făcute în 2008 pentru redesenarea sistemului electoral. Deci nu sunt optimist şi nu văd cum să fie schimbat sistemul politic în sensul sporirii eficienţei, transparenţei şi onestităţii sale. Schimbarea ar fi posibilă, poate, prin acte voluntariste ale unui preşedinte curajos sau ale unui premier curajos, care să forţeze reformele necesare. Dar şi un preşedinte, şi un premier curajos poate fi dat repede jos de majoritatea transpartinică a establishmentului, cum a fost Guvernul Ungureanu într-un moment când a sesizat probleme grave în ce priveşte retrocedările. Sigur, explicaţia pentru public a fost alta, cu gaze de şist, cu altele...

"Bodyguarzii intră în costul pâinii"

- Există în acest moment pericolul ca în România să se reinstaureze un Partid-Stat?

- Evident, dacă ai un guvern monocolor poţi spune că ai un partid-stat, pentru că el controlează toate instituţiile din subordinea sa, dar într-un sistem pluralist ai autorităţi locale în opoziţie, şi societate civilă, şi mass-media. Riscul posibil, cum îl văd eu, e să se întâmple şi la noi ceva ca în Rusia ori Ungaria, adică să avem un autoritarism bazat pe naţionalism, pe exacerbarea pericolului duşmanului extern. Există un potenţial ca, mai ales dacă cealaltă parte tace, aceste teme să ocupe şi să domine spaţiul public. Mai ales că sunt mulţi idioţi utili, gata să adere la o chestie aparent romantică, convinşi că luptă împotriva imperialismului american, împotriva gazelor de şist, că fac o faptă bună, dar care s-ar putea să nu ştie, de fapt, pentru cine luptă.

- Apropo de Roşia Montană: avem un premier Ponta care susţine proiectul şi un deputat Ponta care nu-l sprijină. Cât de eficient poate fi dublul limbaj în faţa unui electorat care nu pare foarte deranjat de minciună? Credeţi că tema "jos hoţia" poate influenţa rezultatul acestor alegeri?

- O parte din electorat nu e deranjată, deoarece crede că acuzele privind corupţia fac parte din războiul electoral, e obişnuit cu ele. Pe de altă parte, putem merge antropologic cu trimiteri la baladele cu haiduci, pentru că electoratul de stânga e convins că distribuţia bogăţiei este nedreaptă. Omul nevoiaş de multe ori crede că e justificat să ocoleşti legea, pentru că aceasta este făcută să protejeze avuţia celui bogat. Dacă o să discutaţi cu managerii firmelor din România, o să constataţi că una din problemele acestora este furtul: se fură mult şi de către angajaţi, şi de către cei cu care firma intră în contact. Asta creşte costul investiţiilor, pentru că firmele cheltuiesc în pază, iar fluctuaţia personalului e mare. Bodyguarzii din supermagazine, de pildă, intră în costul pâinii. Dar, revenind, ideea statului de drept, a domniei legii, e eminamente străină românului de rând, e o idee moştenită din revoluţiile burgheze, care voiau relaţii sociale bazate pe contract şi contracte protejate de legi. Clasa muncitoare nu are neapărat interesul ăsta. Ea vrea în primul rând să trăiască bine, în siguranţă şi cât de cât demn, indiferent în ce fel, chiar şi cu un tătuc care să ia de la cei bogaţi şi să dea la săraci.

"Dacă eu nu votez, votează oricum alţii"

- Românul preferă maşină nemţească, admiră hărnicia şi eficienţa germană, dar cei mai mulţi nu ar vrea un conducător neamţ, reguli şi rigoare nemţească. Ce explicaţie au sociologii că una visăm şi alta practicăm?

- Studiile sociologice arată că nemţii sunt cea mai admirată minoritate din România, chit că li se reproşează că nu ştiu să se distreze. Din punctul ăsta de vedere, Iohannis corespunde profilului de neamţ. Nu doar că este neamţ, dar pare un pic greoi, cum ţi-l închipui pe un bavarez. Dar eu nu cred că e o contradicţie. S-ar putea ca rezultatul alegerilor în turul II să confirme stereotipul românilor despre nemţi. Românii cărora li se cere votul pentru Iohannis nu gândesc în termeni naţionalişti, tocmai pentru că au avut dintotdeauna o admiraţie pentru nemţi. Poate tocmai din cauza asta echipa lui Ponta nici nu a marşat prea mult pe naţionalitatea lui Iohannis, ci pe poveştile cu casele, cu copiii...

- Aţi fost la vot? V-aţi îndemnat studenţii s-o facă? Cu ce argumente?

- Vă spun de ce am votat eu. Am fost la toate alegerile din 1990 încoace. Pur şi simplu îmi dau seama că, dacă eu nu votez, votează oricum alţii. Nu că ar fi foarte important votul meu, dar dacă toată lumea ar gândi că votul lui nu e important, rezultatele ar fi decise numai de o mână de nebuni care votează indiferent ce. Logica mea e cea a reciprocităţii generalizate: sunt politicos cu oricine totdeauna, chiar dacă nu îmi foloseşte, sperând că şi ceilalţi vor fi politicoşi altădată. Dacă încet-încet lumea face chestia asta, viaţa ne va fi mai bună.

Victor Ponta - lupul tânăr alfa?

Klaus Iohannis - maşina nemţească fabricată în România

Elena Udrea - un alt lup tânăr din haită

Monica Macovei - surprinzător, un politician foarte abil