Ofensiva militară a Armatei Roşii la finele celui de-al Doilea Război Mondial, dinspre răsărit până în Berlin, a determinat pentru următorii 45 de ani schimbarea raporturilor de putere în Europa, divizarea ei şi instaurarea, în ţările din Est, a unor regimuri politice de sorginte bolşevică.
Şi în Bihor au avut loc transformări profunde, iar BIHOREANUL vă arată cum s-a comunizat judeţul în primii ani ai Republicii Populare.
Comunizare în etape
Sistemul comunist a fost introdus treptat. Întâi, în 6 martie 1945, ajungea la putere un guvern pro-comunist condus de dr. Petru Groza. Un an şi jumătate mai târziu, acesta organiza alegeri parlamentare, câştigate prin măsluire de forţele de stânga din Blocul Partidelor Democrate, din care făceau parte şi comuniştii grupaţi în Partidul Muncitoresc Român. În final, pe 30 decembrie 1947 Regele Mihai I era forţat să abdice şi se proclama Republica Populară Română.
Bihorul se recupera după câţiva ani în care fusese "rupt" de ţară prin Dictatul de la Viena, jumătatea de nord făcând parte, din 1940 până în 1944, din Ungaria lui Miklós Horthy. Populaţia era afectată de recoltele proaste şi de inflaţia galopantă, iar prezenţa militară sovietică de după toamna lui 1944 a generat haos.
Având toate frâiele puterii, Partidul Muncitoresc Român a declanşat un proces de transformare a ţării într-un stat comunist, modelul - în toate domeniile - fiind Uniunea Sovietică.
Firme... de stat
Prima mare "reformă" a fost naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Conform monografiei "Istoria Bihorului", în judeţ activau numeroase întreprinderi industriale, din domenii precum metalurgia, producţia de textile şi tricotaje, pielărie şi încălţăminte, produse alimentare, materiale de construcţii şi chimice. Totodată, existau peste 2.000 de firme de comerţ şi aproape 300 de cooperative.
Naţionalizarea s-a făcut treptat. Prin legea din 11 iunie 1948 au fost trecute în proprietatea statului toate fabricile, dar şi morile de cereale, presele, râşniţele de ulei, minele şi exploatările forestiere, decizia luându-i prin surprindere pe majoritatea proprietarilor. După preluare, statul le-a reorganizat, comasat sau desfiinţat. Astfel a fost creată, de pildă, Întreprinderea Înfrăţirea, prin unificarea mai multor fabrici mici.
În următorii ani, statul a preluat numeroase alte bunuri şi afaceri. Toate proprietăţile erau inventariate, iar deciziile privind naţionalizările erau luate de cei din vârful Partidului Muncitoresc. Au urmat şcolile particulare şi confesionale, băncile şi instituţiile de credit, în toate domeniile apărând în schimb societăţi mixte româno-sovietice, aşa numitele SovRom-uri.
În Bihor au fost naţionalizate 5 spitale particulare, între care Sanatoriul TBC şi Spitalul Evreiesc, precum şi 44 de farmacii urbane, dintre care 27 în Oradea. 9 cinematografe au fost şi ele confiscate de stat, iar în aprilie 1950 au fost naţionalizate toate clădirile de închiriat, hotelurile şi depozitele. Micii meseriaşi care încă lucrau independent au fost obligaţi să adere în cooperative.
"Eliberare" cu forţa
O altă măsură a fost "transformarea socialistă a agriculturii", care a lovit greu un Bihor preponderent rural. În 1945 avusese loc o aşa numită "reformă agrară", prin care proprietăţile mai mari de 50 de hectare au fost confiscate de stat pentru a fi distribuite ţăranilor. Apoi, în 1949, apărea un nou duşman al statului: chiaburul, adică ţăranul care avea ceva pământ, nişte animale, o moară, maşini agricole sau un cazan de ţuică, orice putea să-i aducă venit.
Printr-un decret din 2 martie 1949, autorităţile au confiscat toate proprietăţile mari rămase şi toate activele generatoare de venituri, acţiunea fiind declanşată în forţă în noaptea de dinainte, după cum arată istoricul Gabriel Moisa în volumul "Colectivizare, rezistenţă şi represiune în Bihor". Pe fiecare moşie s-a deplasat câte o echipă operativă formată din 3-5 persoane, membri de partid, miliţieni, inclusiv primarul satului, om de încredere al comuniştilor.
Oficial, acţiunea viza "eliminarea exploatării" ţăranilor, adică a muncii pe bani şi produse puţine, şi "desăvârşirea reformei agrare". Mulţi s-au ascuns ori au fugit de autorităţi, cei rămaşi urmărind acţiunea speriaţi ori fiind arestaţi. Localnicii erau afectaţi de regimul cotelor, prin care erau obligaţi să predea statului o parte din producţie. Ţărani săraci, precum Dumitru Maghiar din Sânnicolau Român (foto), rămâneau cu atât de puţin grâu încât "nici de pită" nu ajungea. Scopul final era ca ţăranii să adere în Gospodării Agricole Colective (GAC-uri) şi să lucreze la comun, după model sovietic.
Judeţ răsculat
Situaţia a generat revolte fără precedent, cunoscute drept răscoalele ţărăneşti din 1949. În august, în timpul recoltei, ele au luat amploare mai ales în valea Crişului Negru şi în cea a Barcăului, precum şi în jurul Oradiei. În total, în 54 de comune s-au răsculat peste 17.000 de săteni, aceştia devastând primării şi baricadând drumuri.
Autorităţile au răspuns în forţă, intrând în acţiune noile entităţi, create în 1948-1949: Securitatea şi Miliţia. Zeci de oameni au fost ucişi, iar sute au fost anchetaţi şi condamnaţi. Nu e de mirare că în Bihor, şi nu numai, se dezvolta mişcarea de rezistenţă anticomunistă prin grupuri înarmate. Mulţi membri au sperat că, până la urmă, vor veni americanii, dar s-au văzut şi ei arestaţi...
Raionarea Bihorului
Modelul sovietic al administraţiei s-a reflectat şi în reorganizarea teritorial-administrativă. În anii de instaurare a regimului comunist, în toate structurile au avut loc epurări ale oponenţilor regimului, care şi-a "plantat" cei mai loiali oameni în funcţii de decizie, chiar dacă nu erau pricepuţi. "Stalinismul politic" se extindea în toată zona publică.
Raionarea Bihorului în baza legii de reorganizare administrativă din 8 septembrie 1950 a presupus desfiinţarea judeţului şi înfiinţarea regiunii, scopul oficial fiind "lichidarea rămânerilor în urmă" şi echilibrarea economică a teritoriilor. La nivel naţional, locul celor 58 de judeţe era luat de 28 de regiuni, discuţiile privind componenţa acestora purtându-se în vară.
Local, deciziile privitoare la raionare le lua Comisia Judeţeană de Raionare. Suprafaţa regiunii avea să fie mai mare decât a judeţului, Bihorul primind raionul Şimleu de la fostul judeţ Sălaj. Noua regiune avea 4 oraşe - Oradea, Beiuş, Salonta şi Şimleu Silvaniei - şi 7 raioane.
Procesul a generat numeroase dispute locale, fiind discutate componenţa comunelor, cea a raioanelor şi limitele regiunii. În Suplacu de Tinca, sătenii au fost nemulţumiţi de decizia autorităţilor de a transforma comuna în sat al comunei Ursad, întrebarea fiind care dintre cele două să fie centrul de comună. O dispută similară a avut loc între Ginta şi Căpâlna. Comunele din jurul Oradiei aveau structura similară celei de acum, iar satul Seleuş a fost alipit oraşului.
Alegeri de formă
După încheierea raionării, aparatul de partid şi instituţiile publice au fost reorganizate. Regiunea era condusă de un Sfat (Consiliu) Popular, cu un Comitet Executiv şi secţii pe agricultură, industrie grea, administrativ, cadre. Din punct de vedere politic, în fruntea regiunii se afla un prim-secretar (mai puternic decât un prefect), în persoana lui Ciupor Ludovic.
Ca să legifereze cumva noile structuri, autorităţile au organizat în 4 decembrie alegeri pentru noile consilii populare, pentru care s-a făcut o propagandă intensă (foto) ca lumea să se prezinte la vot. Era un scrutin doar de formă, căci numai comuniştii puteau fi aleşi.
În anii următori, în regiunea Bihor accentul investiţional a căzut în special pe mediul rural, prin electrificarea satelor şi modernizarea infrastructurii de transport, şcolare şi sanitare. Copierea modelului sovietic s-a dovedit, însă, a fi nepotrivită, iar economia centralizată a funcţionat prost întotdeauna. Regimul comunist a şi renunţat la sistemul regiunilor şi raioanelor, în 1968.
Mâna de fier a autorităţilor a slăbit după moartea lui Stalin, în 1953, dar a continuat să menţină Bihorul pe "drumul socialismului" încă patru decenii, chiar dacă oamenii nu l-au vrut...
ECONOMIE CENTRALIZATĂ
"Primul nostru cincinal"
După naţionalizare şi centralizarea economiei, în 1951 a intrat în vigoare primul plan economic de stat (1951-1955). Numit "plan cincinal", fiindcă era conceput pe o perioadă de 5 ani, el copia sistemul sovietic şi prevedea anumite obiective în toate domeniile. Practic, fiecare entitate, de la cooperative agricole la fabrici, trebuia să atingă o cantitate fizică şi valorică prestabilită a producţiei, chiar dacă produsul sau serviciul nu era de calitate şi nu era cerut de populaţie.
Apariţia primului plan cincinal, distribuit sub forma unei broşuri (foto), a fost motiv de propagandă, făcută aşa încât momentul să pară o adevărată sărbătoare naţională. Programul era structurat pe categorii, de la agricultură la electrificare, industrie, construcţii şi învăţământ. Toate planurile cincinale au fost, însă, foarte greu de îndeplinit, din varii motive: lanţurile de aprovizionare erau întârziate şi se întrerupeau, forţa de muncă era insuficientă sau puţin pregătită, întreruperea alimentării cu energie etc.
Totuşi, cincinalele au rămas singurul sistem de lucru al economiei până în 1989, timp în care întreprinderile şi autorităţile se "întreceau" pentru îndeplinirea lor "în 4 ani şi jumătate", adică în avans. O grabă ce însemna calitate proastă, rebuturi şi retururi, de foarte multe ori.