De câțiva ani comunitatea LGBT încearcă să organizeze Oradea Pride. Și, de fiecare dată până acum, oamenii evlavioși au reușit să blocheze marșul, prin rezervarea spațiilor unde trebuia să se petreacă evenimentul.
În timpul campaniei electorale, prea lungă și prea inutilă, reprezentanții AUR ne amenințau ba că vor ajunge copiii noștri să moară pe front în Ucraina, ba că stoluri de LGBT-iști vor lua cu asalt România și vor face cu noi ce știu ei mai bine. Evident, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Eu am umblat ceva pe afară, dar n-am văzut grozăviile pe care apărătorii familiei tradiționale le reclamă. Acolo, comunitatea LGBT a ales în majoritatea cazurilor să trăiască discret. Nu sunt atât de numeroși pe cât îi vedem la parade și nici periculoși, cum ni-i descriu drept-credincioșii.
Faptul că la parada din Budapesta au mărșăluit un sfert de milion de oameni nu înseamnă că toți au obiceiuri diferite de ale noastre; probabil, mai mult de jumătate ieșiseră în stradă ca să-i facă în ciudă prea-cucernicului Viktor Orban.
Iată, acum, că cei patru episcopi ai noștri, alături de șefii cultelor neoprotestante și de cei ai comunități evreiești, cer autorităților locale să analizeze cu discernământ cererile comunități LGBT de a face această paradă. Nu cer explicit interzicerea lui, doar o sugerează. Asta poate și pentru că între ei există și din aceia care nu pot ridica piatra.
Cred că acest marș preconizat pe 26 iulie nu este cu nimic mai nociv decât o cursă a bicicliștilor pentru un mediu curat sau un protest al bugetarilor supărați că li se taie din sporuri. Astfel de manifestări trebuie tratate cu calm. Avem noi alte războaie de purtat în aceste vremuri tulburi.