Previzibil, au ieşit discuţii după jurizarea proiectelor pentru statuia Reginei Maria. Într-un domeniu unde adesea orgoliul depăşeşte talentul, pot apărea divergenţe de opinii. Partea bună este însă că au fost şapte proiecte, deci s-a putut face totuşi o selecţie decentă.

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat, din păcate, cu alte statui din oraş. Povestea tristă a statuii lui Mihai Viteazul e revelatoare în acest sens. Pe vremea lui Ceauşescu nu doar fabricile lucrau pe stoc, ci şi artiştii, aşa că Revoluţia ne-a prins cu numeroşi cai, voievozi şi revoluţionari, başca o grămadă de seceri şi ciocane.

Rezultatul? Ne-am ales cu un armăsar care aduce mai degrabă a ghibol semeţ, iar Mihai putea fi la fel de bine Ştefan ori Mircea. Soclul a fost făcut de nişte zidari care făceau armata la tancuri: au luat din faianţa de la popotă şi gata grupul statuar!

Şi acum, când e vorba de statui, nu contează proporţiile artistice, ci mai degrabă cele etnice. S-a "făcut" un revoluţionar român? Hop şi maghiarii cu al lor! Trebuie respectată cu sfinţenie ponderea. Românii au pus un singur Aurel Lazăr, iar maghiarii patru poeţi. (Ăştia sunt judecaţi ca grup sau individual? Că nu-i totuna!).

Ce ne facem cu statuile existente, dacă nu respectă proporţia etnică? Eu zic să considerăm calul lui Mihai pur sânge arab, să mulţumim şi minuscula comunitate musulmană. Iar naivul "monument" al pompierilor să fie compus din doi pompieri români şi o unguroaică având în braţe un puradel care se pripăşise în casa cuprinsă de flăcări.