Cine a condus la viaţa lui şi altceva decât un cărucior de butelii ştie că orice investiţie are gradul ei de risc. Şi că, dacă vrei să te dezvolţi, nu aştepţi să strângi parale, ci te împrumuţi de bani. Nu este, deci, nicio tragedie că Primăria se apropie de gradul maxim de îndatorare, care e de 30% din buget.
Acum mai bine de un secol, marii bărbaţi ai Oradei au visat să facă din urbea lor un oraş fascinant, şi aşa au apărut construcţiile ce stârnesc apreciere azi. Dar pe vremea aceea Rimanoczi nu-l turna pe Ullman că a tăiat trei copaci ca să-şi amplaseze imobilul, ci se străduia să-l întreacă făcând un palat şi mai impunător.
Acei mari bărbaţi nu s-au sfiit să ia împrumuturi, din care unele aveau scadenţa în... 1965. Şi, datorită cutezanţei lor, azi Oradea e o mică Vienă estică şi nu o Slatină mai apuseană.
Conjunctura actuală este extrem de favorabilă pentru investiţii. Imaginaţi-vă o conductă prin care curg sute de milioane de euro, iar noi nu trebuie decât să cofinanţăm cu 10-20-30%. Vă reamintesc că anul acesta se pun în operă lucrări de 200 milioane euro, adică bugetul de investiţii al municipiului pe 20 de ani!
Cu aşa pleaşcă nu ne mai întâlnim noi degrabă, mai ales că Uniunea Europeană începe să dea semne de oboseală. Prin urmare, frenezia investiţiilor e pe deplin justificată, chit că în focul luptei se mai fac prostii şi nu ies toate ca la carte.
Apropo, diferenţa dintre orădenii de acum un secol şi cei de acum se vede şi prin faptul că splendidele palate erau construite într-un an, în vreme ce nouă ne trebuie doi ani doar să le zugrăvim!