Oraș în creștere în perioada interbelică, Oradea avea de înfruntat o mulțime de provocări: de la primirea statutului de oraș de graniță al României și înfruntarea crizelor economice până la crearea unor oportunități de dezvoltare și a condițiilor urbane pentru numărul tot mai mare de locuitori.
Cum finanțele locale scârțâiau, Primăria avea nevoie să strângă cât mai mulți bani. BIHOREANUL vă arată ce biruri plăteau orădenii în acea perioadă.
Colectare organizată
Oradea anilor 1920 a fost un oraș dificil de administrat din cauza instabilității politice. Populația urbei a făcut un salt spectaculos după includerea între granițele Regatului român, de la 61.000 la 68.000 locuitori, iar creșterea continua prin imigrația din județ.
Pentru gestionarea banilor, în cadrul administrației locale funcționau o Secție financiară și una economică. Cea financiară întocmea și urmărea bugetul, nota creditele și administra veniturile și cheltuielile orașului, având în structura sa un consilier și un notar. Percepția colecta taxele, având controlori, verificatori, copiști, un șef de cadastru și un manuator, adică un funcționar care înmâna adresele și actele oficiale. Biroul financiar, cel de contabilitate, casieria și Biroul de constatare și percepție erau toate reunite în cadrul aceleiași Secții financiare.
Bani pentru buget
Bugetul local era întocmit la finalul fiecărui an pentru cel următor, sau la început de an pentru anul deja în curs, fiind aprobat apoi de Ministerul de Interne. Era supus rectificărilor în funcție de fluctuația veniturilor și a cheltuielilor. Veniturile puteau fi ordinare și extraordinare, la fel și cheltuielile.
Orașul încasa prin Stat procente ale impozitelor, cum ar fi: 5% din impozitele pe clădiri și câte 2% din impozitele pe veniturile proprietăților agricole, pe veniturile comerciale și industriale și pe cele din exercitarea profesiilor. Încasa și 25% din impozitul pe veniturile din vânzarea băuturilor alcoolice pe bază de fructe (rachiu, vin, țuică etc.).
În vistieria locală intrau și 50% din impozitele pe automobile, 20% din taxele pe succesiuni și donații, 10% din câștigurile la jocurile de noroc și 1,25% din cele la pariuri sportive. Taxa din veniturile brute obținute din jocuri de noroc era de 30%. Bani frumoși, de ordinul milioanelor de lei, aduna orașul anual din chirii și arende pentru clădiri, terenuri, pășunea comunală, cazărmi, ștrand (foto) și dreptul de pescuit.
Către finalul anilor 1930 Primăria taxa și exploatarea pietrișului din Crișul Repede și a gheții pe timpul iernilor geroase. Alte venituri proveneau din amenzi și cheltuieli de judecată aferente proceselor câștigate, din vânzări și prin fundații de caritate.
Vinzi? Plătești!
Regulamentul taxelor locale le viza, în primul rând, pe cele comerciale. Erau percepute taxe pentru tăierea vitelor destinate consumului, în abator, măcelării și piețe, socotite per cap: 25 lei pentru tauri, boi, vaci, bivoli, bivolițe, mânji, 10 lei pentru viței și malaci, 6 lei pentru berbeci, oi, țapi, capre, miei și iezi și 15 lei pentru un porc.
Comercianții ambulanți aveau și ei dări fixe, în funcție de produsele vândute. Cel mai mult, 500 lei, plăteau vânzătorii de articole de lux, produse zaharoase, castane, ziare și cărți, reprezentanții firmelor de provincie, urmați de comercianții locali, care plăteau 400 lei. Ceva mai puțin, 250 lei pe an, datorau vânzătorii de alimente și produse horticole. Toate mărfurile provenite din afara orașului și vânzarea lor aici erau taxate ad valorem (TVA) cu maximum 50 bani la 100 lei valoare.
Comercianții din târguri (foto) plăteau pentru locurile ocupate și pentru cântărirea și măsurarea alimentelor și animalelor. Societățile comerciale achitau taxe anuale pentru reclamele de pe fațade, cel mai mult, 8.000 lei, dând sucursalele întreprinderilor străine, iar cele locale între 250 și 500 lei, în funcție de zona din oraș unde activau. Aceste dări au stârnit protestele negustorilor, mai ales în anii de criză economică.
Pentru drumuri
Pe lângă impozitele pe proprietăți, orădenii plăteau taxe pentru amenajarea și întreținerea străzilor. Primele erau calculate după valoarea investiției - existența apei și canalizării, a rețelei electrice, amenajarea carosabilului și trotuarelor - proporțional cu lungimea fațadei la stradă a proprietății. În 1939 era instituită încă o taxă de 250 lei/an pentru repararea drumurilor.
La fel erau calculate dările pentru măturarea și stropirea străzilor. Pentru fiecare metru de lungime de fațadă, orădenii din zona centrală plăteau 20 lei/an, cei din zona semicentrală 15 lei, cei din cartiere 10 lei, iar cei din coloniile de margine nimic, fiindcă nu beneficiau de astfel de servicii. Serviciile publice precum canalizarea, alimentarea cu apă, transportul în comun aveau propriile tarife. În anii ’30, inclusiv ferestrele beciurilor care dădeau spre trotuare erau taxate la bucată.
Exista și o taxă de afișaj în spațiul public, calculată după dimensiunile afișelor și suprafața ocupată, dar și un bir pentru baterea tobei de către cei care făceau anunțuri pe stradă, 20 lei/loc, încasat de Poliția locală. Taxa pentru folosirea drumurilor era aplicată vehiculelor de mărfuri și era calculată în funcție de categoria și capacitatea de transport.
Roțile costă
Numărul vehiculelor era în continuă creștere, și acestea fiind taxate. O trăsură de piață cu un cal aducea bugetului local 60-90 lei/lună, iar una cu doi cai 120-180 lei, în funcție de suspensia vehiculului (cu sau fără arcuri). Trăsurile pentru persoane (foto), cu arcuri, erau taxate cu 600 lei/an, iar căruțele particulare cu 200 lei.
În ce privește camioanele, cele de peste 2,5 tone îi costau pe proprietari 900 lei/lună, cele între 1 și 2,5 tone 750 lei, iar cele sub 1 tonă 600 lei. Deținerea unui omnibus cu tracțiune animală sau mecanică implica plata unei taxe lunare de 1.200 lei.
În 1928 automobilele și motocicletele încă erau puține. Erau taxate cu 2.000 - 12.000 lei/an în funcție de numărul cailor putere, de obicei între 12 și 60. Motocicletele simple erau taxate cu 200 lei/an, iar cele cu ataș cu 400 lei. Erau scutite de taxe autovehiculele autorităților publice, precum mașina de serviciu a Primăriei, camioanele Uzinei de salubritate, ale pompierilor, precum și cele destinate vânzării. Cei care foloseau automobile cu mai puțin de 36 cai putere în scopuri economice plăteau jumătate din taxa anuală. Bicicletele erau și ele taxate cu 100 lei/an, cu excepția celor de serviciu și ale persoanelor cu domiciliul în afara orașului.
Biruri pentru animale
În cazul gospodăriilor, diferite taxe erau plătite pentru animale și servitori. Pentru un cal de lux proprietarul lăsa 600 lei anual, dar pentru un cal de ham sau de călărie folosit în economie plătea doar 100 lei. Caii din proprietatea autorităților publice și cei ai societăților culturale și de binefacere erau scutiți de taxe. Exista și o taxă pe câini „de lux”, adică de companie - 500 lei/an. Cei folosiți pentru pază, vânătoare, în scop polițienesc sau dresaj nu erau supuși taxei.
O altă taxă o achitau orădenii care aveau servitori casnici. Suma era simbolică, 40 lei dacă particularul deținea un servitor, dar se dubla la fiecare servitor în plus, putând fi de maximum 640 lei/an. Termenul de servitor apărea și în organigramele instituțiilor și ale firmelor, desemnând lucrători mărunți sau muncitori, pentru care nu se plăteau taxe.
„Teroarea birurilor”
Gradul de încasare a taxelor și impozitelor varia de la un an la altul. Gazeta de Vest arăta că în septembrie 1931 erau colectate abia 40%. Nevoile orașului erau însă mari, iar în perioade cu puține lichidități se instituiau diferite alte taxe, de pildă pentru susținerea șomerilor și a săracilor: taxe suplimentare pe consumație în restaurant, pe biletele de teatru și cinema, pe veniturile băncilor.
„Oradea e sub teroarea birurilor”, arăta Tribuna despre noile taxe și majorarea impozitelor impuse de guvernul Iuliu Maniu. La venituri medii de circa 40 lei/zi și peste pentru cei cu studii superioare, toate aceste taxe ușurau bine buzunarele orădenilor.
Sustragerea de la plata dărilor se amenda cu de 5-10 ori valoarea sumelor neplătite, în timp ce funcționarii și pensionarii municipalității erau scutiți de toate taxele locale. Autoritățile taxau „tot ce mișcă”, iar nevoia de bani la buget trebuia susținută de toți, dar existau, așadar, și exceptați. Chiar și așa, orașul n-a ajuns niciodată la un nivel satisfăcător al veniturilor. O poveste valabilă, parcă, în orice vremuri...
PRIMĂRIE, CAUT BANI...
Creditarea Oradiei
Întrucât veniturile orașului erau inconstante și cheltuielile foarte mari, banii nu erau niciodată destui, așa că Primăria a apelat adesea la împrumuturi. În 1924, de pildă, lua credite de aproape 2 milioane lei pentru repararea străzilor, ajutorarea săracilor și finanțarea școlii de arte și meserii. Patru ani mai târziu, accesa un împrumut de 1,35 milioane lei pentru plata pensiilor foștilor funcționari și de 1,8 milioane pentru achitarea salariilor funcționarilor. Alți 80.000 lei erau împrumutați pentru scopuri filantropice și sprijinirea Cercului Militar și a Crucii Roșii.
Cel mai mare credit, de 20 milioane lei, a fost contractat în 1933, atât pentru plata unor datorii, cât și pentru investiții. Din acești bani s-a construit, de pildă, noul ștrand, deschis în 1934, a fost reparat Bulevardul Regele Ferdinand I (azi Republicii, foto), care era deteriorat de trepidațiile tramvaielor, a fost pavată piața de fân, s-au asfaltat străzi și s-a construit o școală în Ioșia. Alte împrumuturi mari nu au mai fost acceptate de comisia orașului în 1935 și în 1939.
