Orice persoană care trăiește în România, dacă e cu scaun la cap, ar trebui să-i dorească succes noului ministru al Sănătății, Ioana Mihăilă.
Eu o fac nu din provincialism, pentru că ne este concitadină, nici din motive politice, din simpatie pentru partidul/partidele care a(u) propulsat-o în fruntea Ministerului, ci pentru simplul fapt că, după suferința de trei decenii a sectorului sanitar și haosul generat în ultimele luni de predecesorul Vlad Voiculescu, de prestația ei depinde în mare măsură ieșirea din pandemie și, mai ales, șansele de a fi posibile apoi reformele structurale, nu de fațadă.
Deocamdată, noul ministru pare să fi pornit cu dreptul, arătând că vrea să fie pe picioarele ei, nu o prelungire a celui căruia i-a succedat, enunțând trei priorități majore: valorificarea unei părți din fondurile europene care pot veni prin PNRR pentru investiții în infrastructura spitalicească, îmbunătățirea accesului la serviciile medicale de bază și declanșarea unor reforme în managementul spitalicesc.
Dacă primul obiectiv era, cel puțin teoretic, nu doar al predecesorului Voiculescu, ci și al predecesorului acestuia, Tătaru, iar cel de-al treilea a devenit un power-play al tuturor guvernărilor, la fel ca reforma educației, despre importanța creșterii accesului la serviciile medicale de bază (la nivelul medicilor de familie și al ambulatoriilor) nu am mai auzit de peste un deceniu, din vremea uitatului Eugen Nicolăescu.
Or, aici, orădeanca este foarte „acasă”; a vorbit cu stăruință despre asta și în campania pentru alegerile locale, când candida pentru Primărie, recunoscând atunci că realizarea obiectivului ține nu atât de municipalitate, cât mai ales de Minister. Acum a ajuns ministru, știe ce are de făcut și trebuie doar să aibă timpul necesar ca măcar o parte dintre idei, mai ales cele privind stimularea medicinei preventive, prin medicii de familie, să poată fi materializate.
Specialiștii din sistemul sanitar cer, însă, și o nouă lege a sănătății, desțelenirea programelor naționale de screening pentru depistarea precoce a unor boli cauzatoare de decese (unele, cum sunt cele pentru depistarea cancerului de col uterin, fiind pur formale, altele, pentru diagnoza timpurie a cancerului pulmonar de pildă, lipsind cu totul), actualizarea ghidurilor terapeutice (pentru o practică unitară și modernă), reformarea CAS (mai ales prin schimbarea modului de decontare a serviciilor spitalicești, sistemul DRG fiind complet depășit, favorizând spitalele mediocre și dezavantajându-le pe cele performante), modernizarea învățământului medical, a sistemului de recrutare și examenului de rezidențiat, angajarea masivă de tineri medici specialiști, mai ales din specializările deficitare (ATI e cea mai știută, dar ne lipsesc și neurochirurgi, geneticieni, oncologi etc).
Evident, lista to do e mult mai lungă, dar dacă noul ministru va bifa măcar a zecea parte din obiective are șanse să rămână nu doar cel mai bun ministru pe care l-a dat Oradea, ci însuși sistemul sanitar în ultimele trei decenii.