Despre voievozi am învăţat că toţi erau Mari, Bătrâni (adică înţelepţi) şi, mai nou, şi Sfinţi. Iar asta pentru că, în ciuda multelor bătălii pe care le-au pierdut şi a puţinelor răgazuri de pace căpătate contra-cost de la Înalta Poartă, pe haraci şi peşcheşuri, aşa a vrut propaganda să ni-i înfăţişeze. În schimb, deşi regilor, ca şi Brătienilor, le datorăm România Independentă şi Mare, despre monarhie nu ni s-a spus, decenii la rând, decât că ultimul suveran, putred de bogat, a fugit din ţară într-un tren ticsit cu cele mai scumpe tablouri.
Ba chiar şi după 1989, acelaşi tragic personaj istoric, Regele Mihai, nevoit să-şi câştige existenţa în exil când ca mecanic, când ca pilot, a fost bălăcărit ba de Iliescu, care sub lozinca apărării orânduirii republicane i-a interzis repatrierea, ba de Băsescu care, mai din topor, l-a făcut trădător şi slugă la ruşi.
Cu toate astea, istoria adevărată, pe care mai devreme sau mai târziu neamul acesta tot o va învăţa, stă mărturie că România a înflorit în timpul Regalităţii, când ţara a fost smulsă Evului Mediu şi transformată într-un stat european prestigios, cu instituţii moderne, o economie în intensă dezvoltare şi o cultură strălucitoare din care am şi dat la export, până şi snobului Apus.
Tot cu timpul, vom realiza că nu doar "ţărănimea", gloata, a făcut Marea Unire din 1918, ci mai ales cărturarii, dar şi că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia ar fi rămas zadarnică, fără absolut nicio urmare juridică (să zicem ca referendumul de azi-vară), dacă nu exista contribuţia decisivă a doi oameni a căror inteligenţă a fost depăşită doar de patriotismul lor: prim-ministrul Ion I. C. Brătianu şi Regina Maria. Fără tenacitatea celui dintâi şi fără relaţiile şi farmecul suveranei nu ar fi urmat niciodată zodia bună a României Mari. Place sau nu, Regina şi Brătianu au smuls cancelariilor occidentale Tratatul de la Trianon, fiind mai convingători decât iscusiţii diplomaţi unguri, care - să nu uităm - conduseseră de la Viena o bună parte a Europei.
Din aceste considerente, în ideea de a repune la Oradea statuia Reginei Maria acolo unde i-a fost locul, în faţa Teatrului ce-i poartă acum şi numele, eu văd un gest de recuperare istorică mai mult decât un act de artă sau de urbanism. Programată de ziua oraşului pe care Regina îl vizita acum un secol în entuziasm general, ceremonia dezvelirii monumentului poate fi însă şi un test al patriotismului de care mai suntem capabili noi, cei de azi.
Într-un oraş ai cărui locuitori se strâng de 1 Decembrie atraşi mai degrabă de fasolea la cazan decât de sentimentul datoriei faţă de înaintaşi, dar care în acelaşi timp bombăne când concitadinii maghiari ies la paradă de 15 martie şi când îşi "marchează" micile lor enclave cu propriile statui, suntem apţi să trecem acest test, pur şi simplu printr-o participare masivă? Sunt curios.